Cândva demult, când dușmanii năvăleau asupra țării și de la răsărit, și de la apus, pe Nistru a fost constuită o cetățuie. Întâi din lemn, apoi din piatră, a început a străjui hotarele țării. Și, deoarece se afla pe malul Nistrului, și cu turle înalte, au pus pe ea ochiul câteva perechi de păsări albe, care au început să-și facă cuiburi. Pârcălabul cetății, cam sever la ale lui, a vrut să distrugă cuiburile, dar ostașii l-au rugat să le cruțe – era frumos clăpănitul berzelor, care îi trezea dis-de-dimineață. Trăiau păsările în tihnă și își creșteau liniștiți puii…

Și uite că a venit și ziua cea neagră cînd a fost asediată cetatea de către dușmani. Zile în șir se duceau lupte, deja și hrana se terminase în cetate, dar îi salva pe ostașii moldoveni apa din fîntână. Sleiți de puteri, ostații totuși, țineau piept dușmanilor. Dar uite că într-o zi, au aflat turcii că au moldovenii apă potabilă, și fac ce fac și otrăvesc apa din cetate. Au început șă moară ostașii moldoveni. Și uite că atunci când era cel mai greu au început să cadă de sus struguri. Au ridicat ochii spre cer ostașii care au mai rămas în viață și au văzut cum sute de cucostărci se roteau de asupra cetății, iar în ciocuri duceau struguri de poamă, pe care le aruncau la picioarele moldovenilor… Așa zice legenda, că astfel păsările au mulțumit oamenii că nu le-au distrus cuiburile și, cînd a venit ceasul de cumpănă, le-au sărit în ajutor oamenilor. A rezistat Cetatea Sorocii în fața dușmanilor și până în ziua de azi stă la strajă pe malul Nistrului bătrăn…

Notă: Cetatea Soroca datează cu anul 1499, iar sinonimul „berzei albe” este „cucostârcul”.