Orice așezare umană se naște pe malul unei ape. Iar acolo unde sunt apele – apare cu timpul și roata, care face făină…. Așa și în Chișinăul nostru  au fost  construite multe mori– de vânt și de apă… Au trecut ani, și orașul creștea ca pe drojdii. Avea deja nevoie  de o moară nouă, care să nu depindă  nici de puterea apei, nici de cea a vântului. Noul proprietar al morii, sosit recent în oraș, un evreu, a cumpărat o moară de lemn.  Când sorocul a cerut să fie îmbrăcată în piatră și să fie lărgită – s-a întâmplat nenorocul.

Proprietarul, spunea vorba în târg, avea doar o singură fiică – gingașă și cuminte. Își creștea singur copila, vroia să fie un tată bun, să-i lase moara aducătoare de venit pentru a-i ușura viața. De aceea deseori lua copila cu el în trăsură să vadă oamenii, moara, să știe cum stau lucrurile. Nemaiauzită purtare a unui tată pentru acele vremuri față de o fiică. Fetele trebuiau crescute  acasă, învățate să-și coase zestrea și să se învețe să aibă grijă de treburile casei.

Curând începuse ridicarea din piatră a pereților. Meșterii așezau cu grijă pietrele albe  și conturau zidurile. Într-o noapte clopotele bisericii din apropiere prinse să sune răscolitor, a nenorocire. Flăcări roșii cuprinseră moara de parcă  un suflu nevăzut pârjolea zidul. Neputincioși au privit  cum  focul  mistuia nesățios lemnul și piatra. Dimineața razele soarelui au adus la lumină zidurile arse și neterminate. Repede în târg se zvonise că nu era prima proprietate a evreului care arsese, că au fost și altele,  și se șopteau pe la spate că e blestemat  și că și soția i-a pierit în flăcări. Nu se mai știe dacă a fost mână de om sau o întâmplare. Cu îndârjire ridica ziduri noi, cu meșteri noi, cu piatră nouă, care lucrau zi și noapte. Se știa din bătrâni, că o zidire rezistentă cere un dar mortal. Și moara cerea jertfa sa – o ființă vie. Bătrânul evreu făcuse legământul cu sine și soarta: va plăti jertfa – prima ființă  care va intra în moară vineri seara  va fi lăsată să moară peste noapte. Chemase o slujnică bătrână, să-i aducă de mâncare și se rugase lui Dumnezeu să aducă pașii bătrânei către moară. Se gândise astfel că  va putea învinge puterea blestemului. Dar se îmbolnăvise bătrâna slujnică și-i spusese fetei că nu putea merge. Copila evreului, dornică să-i fie  de ajutor, porni cu mâncarea spre moară. Nici întunericul nopții fără lună, nici câinii lătrând în hudițe, nici singurătatea nu speriară fata. Când a deschis ușa morii, și și-a strigat tatăl, ecoul urcase pe zidării și se pierdu în înălțime. Bătrânul tată încremeni de durere. Destinul îi ceruse cea mai grea jertfă – propriul copil, iar legămintele cereau îndeplinirea lor. Îi spuse fetei că urmează să-l aștepte un pic, părăsise moara încuiată și cu pași grei se îndepărtase spre casa de rugăciune.

Noaptea focul anunțat năvalnic de clopotele bisericii și-a luat tributul chezășuit. Flăcările păreau vii și se ridicaseră de puteau fi văzute din orice colț al târgului. Oamenii treziți în toiul nopții,  buimaci, trăiau nenorocirea distrugerii. Spre dimineață, cu pași împleticiți și cu părul albit de durere, bătrânul tată căuta cu disperare rămășițele copilei. Cu uimire urmăreau toți această căutare. Nu găsi nici urmă de fată. Doar moara peste noapte și-a înroșit pereții pentru totdeauna…

Au trecut anii… Moara nu mai macină făină, dar legenda spune că și până astăzi  se aude înăuntru plâns și suspin, iar uneori poți zări la ferestre o adiere de lumină, și o  fată îmbrăcată în veșminte albe cu o lumânare în mână…

Notă:

Este una dintre primele mori cu aburi din Chișinău, ridicată încă în 1850. În perioada a câtorva zeci de ani aceasta devine una din cele mai importante clădiri nu doar de pe Colina Inzov, dar și din tot  orașul. Dat fiind faptul că nu era o moară simplă, ci o clădire din piatră albă cu cinci nivele, învăluită mereu în ”praful” de făină, localnicii o numeau inițial ”Moara Albă”.

În 1889 proprietar devine Avram Levenzon. Acesta împreună cu fratele soției sale, construiesc alături de moară un magazine, de unde chișinăuienii puteau cumpăra bunătăți coapte din făina proaspăt cernută.

Denumirea de “Moara Roșie” apare mai târziu după o întâmplare nefericită. În 1901 avusese loc un incendiu de proporții, în care și-au pierdut viața câțiva oameni, iar proprietarii au fost nevoiți să reconstruiască moara din nou…