Una dintre cele mai vechi legende, culese din preajma locului de la bătrâni, povestește despre legenda Chișcarului de Argint, cel care i-a dat nume Chișinăului…

Cică cândva demult-demult, când zânele umblau pe pământ, iar balaurii  furau fete,  soarele nu asfințea niciodată, iar luna strălucea alături de el pe cer, trăia pe lume un boier, pe nume Acbaș. Boier semeț, cu plete albe, din viță nobilă, în tinerețe purta paloș și spadă, și lupta pentru poporul său cu mândrie și smerenie…

Dar se terminase războaiele, și, cu mila lui Dumnezeu, se lăsase liniște în țara sa…  Era boierul  mândru de poporul său muncitor, și se bucura de liniște sub ocrotirea ostașilor săi demni și semeți.

Totul îl bucura pe boier – și pacea atât de rar poposită în țară, și roadele alese, pe care le dădea pământul său… Și, totuși, nu era fericit boierul destul –o mare grijă îi măcina sufletul – unica fiică, iubita Albișoara, cu cosițe lungi și blonde până la pământ, era măcinată de mulți ani de o boală grea.  Ea era tot ce i-a rămas ca amintire de la iubita sa soție. Și nu-i dădea voie boala cruntă să alerge cu prietenele prin câmpii, să strângă mure și să împletească coronițe din păpădii. Vlăguită și lipsită de puteri se tot stingea fata văzând cu ochii. Și toți  vracii din lume nu-i puteau găsi leacul…

Trist de tot, mai pleca boierul din când în când la vânătoare, să-și mai aline sufletul…Tot hoinărind prin codrii bătrâni cu ceata sa de vânători, a ajuns într-o zi până la o poieniță, pe malul unei ape. Obosiți din drum, au descălecat și s-au întins pe mal, dând frâu și armăsarilor. Și când acolo, îi șoptește un vânător boierului la ureche:

–  Stimate, știi tu unde am poposit noi azi? Suntem în poiana bătrânului Chiprian! Uite, în scorbura stejarului secular trăiește renumitul pustnic. Poate, smerit, dorești să ceri un sfat de la el?  Lumea zice că el nu refuză în ajutor nimănui, când vine cineva după un sfat.

S-a ridicat boierul, a luat în mâni un coș cu bucate și s-a apropiat de scorbură. A tot vorbit cu pustnicul, i-a ascultat povețele, apoi i-a sărutat mâna și i-a lăsat o pungă de bani:

– Dacă voi lecui fata, să-ți ridici o mănăstire, sfinte. Îmi promiți, Chipriane?

– Îți promit, boierule!

Revenind acasă, imediat a ridicat fata sa în trăsură, a luat cu el câteva slugi de nădejde și a pornit spre drum, ca să găsească izvoarele cele miraculoase despre care i-a povestit bătrânul sihastru.

A drumețit boierul câteva zile cu  fata bolnavă în trăsură – mai mult moartă decât vie, până când a găsit el izvoarele. Le-a  numărat, și la al 40-lea s-a oprit. Au ridicat slugile pe Albișoara în brațe și încetișor au scufundat-o în apă. Și atunci, din adâncul apei s-a ridicat la suprafață un pește-șarpe – Chișcarul cel de Argint, despre care i-a povestit Chiprian boierului. S-a încolătăcit în jurul mijlocului fetei și a scufundat-o în apă. S-a speriat Acbaș că o să se înece fata, dar n-a riscat să strige și nici să se arunce în apă – ținea bine minte boierul ce i-a zis pustnicul – să tacă, să nu aibă frică și să aibă încredere în puterea Domnului…

Câteva clipe mai târziu a revenit fata la suprafață. Și era fata sănătoasă, rumenă și plină de puteri. I-a dispărut boala și nu-i mai erau palizi obrajii. A plâns boierului de fericire, și și-a cuprins scumpă odraslă.

Cum a trăit boierul cu fata mai departe, istoria tace. Sperăm că au avut o viață lungă, că fata s-a căsătorit din dragoste și a adus pe lume mulți nepoți boierului Acbaș. Știm precis doar că a cumpărat boierul  locul și izvoarele, a săpat o fântână în preajmă, din care oamenii beau apă să se vindece, și au numit-o țăranii Albișoara, după numele fetei , iar viitorul oraș ridicat între șapte coline poartă numele de Chișinău…

Iar pustnicul, s-a ținut el oare de cuvânt? În Codrii Moldovei, nu departe de capitală, se înalță o mănăstire, ctitorită de domni, boieri și mitropoliți – Mănăstirea Căpriana…