Monumentul, dedicat baladei „Miorița” a fost instalat în Chișinău la începutul lunii martie 2022, autor – Veaceslav Jiglițchi.

Pentru moldoveni, „Miorița” este o amintire istorică. Deși intriga baladei populare moldovenești este departe de a fi eroică, dimpotrivă – eroul baladei crede în ireversibilitatea destinului, împotriva căruia nu merită să lupți, ci să-l accepți așa cum este… Miorița îl avertizează pe tânărul cioban că alți doi ciobani complotează să-l ucidă din invidie. Anticipându-și soarta, ciobanul se îndreaptă spre oița sa preferată și îi împărtășește acesteia ultimele sale dorințe… Simbolurile din „Miorița” își au originea în ritualuri și credințe străvechi. Istoricii consideră că balada datează din secolele XII-XIII și este una dintre cele mai vechi surse în care apare pentru prima dată naționalitatea „moldovenească”.

Scriitorul Alecu Russo a auzit-o la lăutari în 1846 și a consemnat versiunea sa despre „Miorița”, care a fost publicată ulterior de un alt scriitor, Vasile Alecsandri. Câțiva ani mai târziu, Alecsandri a făcut cunoștință cu o altă versiune a baladei, a modificat textul original și a publicat „Miorița” renovată în două colecții de poezie populară.

„Miorița” a fost tradusă de multe ori în limbi străine. Ca orice capodoperă folclorică, este foarte greu de tradus într-o formă poetică…

Miorița (baladă populară)

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câini mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi оile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele – mii,
Şi stele – făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Pana corbului;
Оchişorii lui,
Mura câmpului? ”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-о gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
С-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele – mii,
Şi stele – făclii!..