Înapoi

Monumentul Naiului

Generic selectors
Exact matches only
Search in title
Search in content

Monumentul Naiului

În una dintre curțile sectorului Râscani s-a ascuns un monument mai vechi. Se presupune că a fost ridicat prin 1960-1964,  și este dedicat celui mai renumit instrument muzical național – Naiul.

Nume general: Nai

Nume local: Fluierar, Fluieraş, Fluierici, Fluierător, Moscal, Muscal, Şuieriţă

Definiţie scurtăNaiul este un instrument tradiţional de suflat de lemn cu ambuşură terminală  din familia fluierelor.

Circulaţie: Naiul este unul din cele mai vechi instrumente muzicale din lume şi unul din cele mai perfecte instrumente arhaice. Originea naiului se pierde în vremurile demult apuse. Până în prezent nu a putut fi stabilit nici inventatorul, şi nici zona de provenienţă a naiului. Ca şi în cazul altor instrumente muzicale tradiţionale, poligeneza este valabilă şi pentru acest aerofon. Conform unor surse, naiul ar avea o vechime de circa şase mii de ani. În urmă cu 6000 de ani, sunetele muzicale au fost definite ordonat în această legătura de bete-tuburi de trestie, care era naiul primordial. Documentele arheologice şi istorice probează prezenţa naiului în toate colţurile lumii. Sub diferite denumiri, naiul este întâlnit în mai multe ţări de pe glob: antara – în Peru şi Bolivia; biwabon – în Japonia; kuviklîkuviciki sau ţevniţa – în Rusia; lalave, palina, rihe sau tenaho – pe Insulele Solomon; mishi – în Republica Democrată Congo; musikâr – în Turcia; syrinx – în Grecia; skuduciai sau skadutas – în Lituania; zuffolo sau zuffolo pastorale – în Italia etc. În lume, instrumentul a circulat şi circulă deseori cu denumirea de flautul lui Pan, nume încetăţenit datorită legendei care-l prezintă-portretizează pe zeul grecesc Pan cântând la acest instrument, atribuindu-i acestei divinităţi şi rolul de creator al naiului. Filologii explică etimologia denumirii instrumentului în cuvântul de origine persano-arabo-turcă nay sau ney, care ar semnifica, după Curt Sachs, fluier de trestieNay mus semnifică în limba persană fluierul lui Pan, iar miskal, musikâr sau musqal exprimă în limbile persană, arabă şi turcă, de asemenea, fluierul lui Pan.

În spaţiul cultural-etnic de la noi, naiul a fost cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri. Mărturiile de natură pictografică din Antichitate, depistate în centrele populate de geto-daci reprezintă scene muzical-coregrafice cu prezenţa divinităţilor mitologice (eroi dansând în sunetele naiului, fauni cu nai, Pan cu timpanon şi nai etc.), toate datând cu mult înaintea erei noastre (începând cu sec.VI  î.e.n.). Imaginile sculpturale şi inscripţiile atestate la Histria, Tomis, Callatis înfăţişează în diferite ipostaze mai mulţi muzicanţi (instrumentişti) cântând din instrumente muzicale, inclusiv din syrinx (nai). Îl găsim înfăţişat pe basorelieful de pe peretele sarcofagului din epoca stăpânirii romane, descoperit în Oltenia. În scrierile istorice şi literare ale poetului roman Ovidiu (sec. I e.n.) se vorbeşte despre prezenţa naiului în practica muzicală a geto-dacilor. Menţiuni cu privire la prezenţa syrinx-ului în susţinerea spectacolului coregrafic atestă în sec. II e.n. la nord de Dunăre scriitorul grec Lucian din Samosata. Relieful zeităţii dionisiace apare pe o placă din marmură cu inscripţie (241 e.n.), descoperită la Tomis, doi corybanţi înarmaţi cu săbii şi scuturi susţin ritmic un dans războinic în prezenţa lui Pan (cu tradiţionalul nai) şi a lui Dionysos. Cu denumirea de ţevniţa naiul este menţionat în lucrarea “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1512-1521). Sub numele de muscal este semnalat naiul în Biblia de la Bucureşti (1688). În Principate popularizarea masivă a naiului a început în secolul al XVIII-lea, el figurând în componenţa tarafurilor lăutăreşti alături de vioară şi cobză. Organologul Tiberiu Alexandru sugerează ipoteza conform căreia, construcţia naiului din ţevi de trestie probează funcţionalitatea primară a acestuia în mediul rustic şi cel bucolic. Următoarea menţiune privind funcţionarea naiului în cultura muzicală tradiţională de la noi vine din anul 1774, când General-feldmareşalul rus Piotr Rumianţev, participant la războiul ruso-turc din anii 1768-1774, inclusiv la luptele de la Larga şi Cahul (1770), se adresează Divanului Moldovei şi Valahiei cu rugămintea de a trimite la palatul imperial din Sankt-Petersburg ansamblul instrumental compus din fraţii-cobzari Ivăniţă şi naistul Stancu. Şi Fr.J. Sulzer în lucrarea sa Istoria Daciei transalpine (1781, Viena, vol. II, p. 417) relatează despre existenţa naiului în tarafurile lăutăreşti din zonele de şes ale Moldovei şi ale Munteniei. Faima naiului ajunge peste hotarele ţării începând cu cea de-a II-a jumătate a sec. al XVIII-lea, iar fostul secretar francez al lui Grigore III Ghica Jean-Louis Carra nota pe la 1777 în Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l ‘etat actuel de ces deux Provinces că naiul („fluierul cu opt găuri”), alături de vioară şi cobză, face aprte din instrumentele ţării. Istoria a păstrat mai multe nume de instrumentişti celebri, care au încântat prin arta lor interpretativă ascultătorii de odinioară în ţară şi peste hotarele ei: Stancu, Năstasă Muscalagiul, Paraschiv Muscalagiul, Mihalachi Roşu – membru al tarafului condus de celebrul Barbu Lăutarul despre care se afirmă că ar fi posedat şi naiul, T. Teodorescu, I. Pădureanu, Angheluş Dinicu, Radu Ciolac ş.a. Sub diferite denumiri naiul este consemnat în mai multe surse scrise apărute în ţară şi de peste hotare: fluierul lui Papageno (în revista germană Allgemeine Musikalsche Zeitung, nr. 46 şi 47, 1821), muscal (în lucrarea lui Dionisie Fotino Istoria generală a Daciei, 1819, trestie  (în notele de călătorie ale ofiţerului rus V. Gorceakov, 1820-23), flautul lui Pan (în lucrarea călătorului englez W. Wilkinson Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie, 1821), nai (în caietul de melodii ale violonistului şi criticului austriac Alfred Henrich Ehrlich Air nationeax roumains, 1850 şi în romanul scriitorului german Wilhelm de Kotzebue Lascar Viorescu, 1851).

În jumătatea a II-a a sec. al XIX-lea arta interpretării la nai este prezentată şi apreciată în străinătate: în Belgia, în Rusia – la Sankt-Petersburg, Moscova, Baku, artiştii-naigii fiind însoţiţi de tarafurile conduse de G. Ochialb, S. Pădureanu. Se crede chiar că sub impresia acestor formaţii compozitorul rus N. Rimski-Korsakov introduce în actul al III-lea al partiturii operei „Mlada” (1893) naiul. Cu toate acestea, tot în această perioadă, naiul este treptat suprimat din componenţa din componenţa tarafurilor. Bunăoară, în formaţiile îndrumate de I. Perja, C. Marin, C. Parno, Gh. Heraru – cele mai reprezentative pentru sf. sec. XIX – înc. sec. XX în Moldova din stânga Prutului – naiul nu este consemnat. Revine gradat din nou în componenţa ansamblurilor instrumentale în a II-a jum. a sec. al XX-lea. În prezent, naiul circulă, mai ales, în mediul nontradiţional ca instrument component în formaţiile de muzică populară, în ansamblurile folclorice.

Locație