Maria de Edinburgh – Saxa – Coburg – Gotha, s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwel Park, din comitatul Kent – Marea Britanie, ca fiică a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii și a Marii Ducese Maria, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei și a Prințesei Maria de Hessen.

Educația primită de Prințesa Maria este una cu adevărat regală. Iată cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: „credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei„.

Căsătorită cu prințul moștenitor Ferdinand, în decembrie 1891, Maria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu Regele Carol, care o izola total la Peleș și îi interzicea orice contact cu personalități politice sau culturale românești. „În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților”,  avea sa scrie mai târziu Regina. În numai câțiva ani de zile însă, după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) și Mărioara (1899), Principesa Maria se va înfățișa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Ultimul copil al Mariei, Principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Război Mondial. Mormântul său se află la Castelul Bran din Sinaia, România. Inteligentă și plină de vitalitate, Maria întruchipa totodată și idealul romantic al oricărui bărbat de la acea vreme, fiind sănătoasă, nobilă în atitudini și foarte femeie. În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o „capcană”, că i s-a atribuit doar „misiunea” de a naște un moștenitor pentru Tronul lui Carol I, că își va distruge tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de servitoare și guvernante.

În octombrie 1917, pe frontul din Moldova, Regina s-a încadrat, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front Cireșoaia în fața cotei 443, pe linia întâi, în prima tranșee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotărâtă pentru rezistență și ofensivă pe frontul din Moldova și, dacă studiem cu atenție memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei.

În biografia acestei femei proeminente se află și un gest care întregește personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, de Bunavestire, Regina Maria a trecut la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la Palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Iubitoare de frumos, Maria avea și o altă modalitate de afirmare a personalității – cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice, printre care și: „Țara mea”, „Visătorul de vise”, „O legendă de la muntele Athos”, „Povestea unei domnițe neascultătoare”, „Gânduri și icoane din vremea războiului”, „Dor nestins”, „Povestea unei inimi”, „Regine încoronate”, „Păsări fantastice pe albastrul cerului”, „Glasul de pe munte”, „Măști”, „Povestea vieții mele”. Lucrările literare au fost scrise în limba engleza și traduse în română, câteva dintre traduceri aparținandu-i lui Nicolae Iorga.

Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalităâi ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitulează așa de greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, fără a pretinde, nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. „Nu suntem„, spunea ea, „ruda saracă”.

Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului decide: „să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lacrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznadăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvantare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.

Sănătatea Reginei începe să se deterioreze și, în 1938, pleacă la o clinică din Dresda, pentru tratament. Aflând de la doctori că sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară și, la 18 iulie 1938, trece în eternitate în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. În testamentul sau moral – „Scrisoare adresată Țării și Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător rămas bun poporului cu care se identificase: „De acum înainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, amintește-ți Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvantez cu ultima mea suflare”.

A cerut, prin testament, ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran.

*************************************************************

În data de 27 martie 2025? la cei 107 ani sărbătoriți de la Unirea Basarabiei cu România, în scuarul liceului „Gheorghe Asachi” din Chișinău,  a fost dezvelit monumentul, dedicat renumitei Regine.

Inițiativa edificării statuii aparține avocatului Iulian Rusanovschi și a fost lansată la 27 martie 2018, la celebrarea Centenarului Marii Uniri.

Monumentul, cu o înălțime de peste șase metri, o reprezintă pe Regina Maria a României în ziua încoronării de la Alba Iulia, ținând în mâna stângă Biblia creștină.

Chipul Reginei Maria a fost realizat în bronz de sculptorul Veaceslav Jiglițchi, iar ținuta artistică a fost supravegheată de o comisie internațională de experți.