Biserica Acoperământul Maicii Domnului (Biserica Măzărache,1752)

Cel mai vechi edificiu (inclusiv ecleziastic) care s-a păstrat până în prezent pe teritoriul Chișinăului actual, și singurul care păstrează arhitectura medievală moldovenească. Biserica Măzărache este atestată documentar în anul 1752 (anul sfințirii). Este numită în popor după numele ctitorului său – boierul, negustorul și pârcălabul de Chișinău Vasile Măzărache.
În jurul bisericii se află şi cea mai veche necropolă a capitalei, datată cu secolele XV-XVI, iar pe aceeaşi colină au curs renumitele izvoare, de la care, probabil, și își trage numele orașul Chişinău.
În anul 1955, printr-un gest aproape fantastic, autorităţile sovietice au cedat biserica ruşilor de rit vechi (lipovenilor) în schimbul catedralei lor, care fusese demolată în timpul construcţiei bulevardului Tineretului (azi b-dul Grigore Vieru).
De atunci, accesul înăuntru în biserică este foarte limitat, oaspeții capitalei pot să viziteze doar ograda bisericii și acareturile din preajmă, inclusiv și câteva pietre funerare cu inscripții în slavona și moldoveneasca veche.

Biserica armenească apostolică Sf. Maica Domnului (1803–1804)

După alipirea Basarabiei, în 1812 la Imperiul Rus, arhiepiscopul armenilor (1809–1828) din Moldo-Vlahia, Grigor Zakarian, a fost nevoit să se mute la Chișinău, titlul fiindu-i limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deși armenii de peste Prut continuau să i se subordoneze. Sub jurisdicția eparhiei armene din Basarabia intrau cele 400 de parohii și cinci biserici (Akkerman, Ismail, Tighina, Chișinău, Hotin) ale comunității armenești din regiune.
Biserica Apostolică Armeană „Sfânta Maica Domnului” din Chișinău datează din a. 1803, fiind construită pe fundamentul unei biserici moldovenești deteriorate vechi. Edificată la 1645, pe timpul domniei lui Vasile Lupu (1634–1653), aceasta purta hramul „Sf. Nicolae” și i se mai spunea și Biserică Domnească. Desele invazii ale tătarilor, câteva cutremure de pământ și distrugerile cauzate de războaiele ruso-turci au distrus-o într-atât, încât la 1741 era total ruinată.
La începutul sec. XIX, terenul, și ceea ce a mai rămas din biserica ctitorită altădată de Vasile Lupu, a fost cumpărat de către un armean de la autoritățile locale. Este vorba despre baronul Oganes, care a contribuit la apariția locașului în memoria părinților săi în anul 1803.
În perioada sovietică, potrivit comunității armene, biserica a fost utilizată în calitate de depozit. După documentele din arhivă cunoaștem că transformarea acesteia în locație de păstrare a unor bunuri a avut loc în vara anului 1944.
În pofida faptului că edificiului i s-a suspendat activitatea religioasă, acesta a continuat să-i adune pe toți armenii din RSS Moldovenească, devenind simbolul păstrării unității spirituale și identitare a acestora – „comunitatea armeană tot timpul s-a adunat în preajma bisericii, chiar și atunci când era închisă”.
Comunitatea armeană a intrat în posesia Bisericii Armenești din nou în 1992. Biserica și-a reluat activitatea la 19 iunie 1993, când a fost inaugurată de șeful Eparhiei Moscovei și a Nahicevanului, în prezența înalților demnitari, urmând să fie slujită de un preot repartizat de Patriarhia Armeană de la Etchimiadzin.

*****

Cine a fost Manuc Bey?
Armean, Emanuel Mârzaian s-a născut în 1769 la Rusciuc într-o familie de negustori bogaţi. După moartea părinţilor şi căsătoria cu o armeancă bogată, a preluat afacerea familiei şi a stabilit legături comerciale cu Constantinopolul. Graţie talentului de a cultiva relaţiile, de a corupe şi a sesiza oportunităţile a ajuns destul de repede cel mai bogat om din Balcani. Una din primele persoane pe care le-a corupt a fost guvernatorul Rusciucului căruia i-a oferit o sumă mare de bani în schimbul garantării afacerilor sale de import şi export.

Orientându-şi afacerile şi spre Ţara Românească a intrat în graţiile domnitorului Constantin Ipsilanti de la care a obţinut demnităţile de serdar şi paharnic. Cu o intuiţie politică remarcabilă a sesizat apropierea războiului ruso-turc şi în 1806 prin înalţi interpuşi cum a fost domnitorul muntean şi consulul rus la Iaşi, a cerut şi a obţinut cetăţenia rusă.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc şi-a orientat principalele afaceri în Ţara Românească unde a început să construiască hanul ce-i poartă numele în Bucureşti. Tot în Ţara Românească a cumpărat mari moşii.

Bucurându-se de încrederea otomanilor Manuc a fost însărcinat de paşă să aprovizioneze armata, să întreţină cetăţile dunărene şi să facă negocieri cu ruşii.

A căpătat şi încrederea muntenilor oferind Ţării Româneşti un împrumut de 160000 taleri fără dobândă şi plătindu-i (nerambursabil) o datorie către turci de 60000. Între timp turcii i-au acordat şi tilul de bei sau principe al Moldovei.

Om de încredere al turcilor, agent al imperiului rus, Manuc bei a luat parte şi a găzduit în hanul său negocierile de la terminarea războiului ruso-turc în 1812, negocieri care pentru noi s-au soldat cu pierderea Basarabiei. Pentru aceasta ţarul Alexandru I l-a decorat cu medalia Cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir.

După o scurtă pribegie pe la Sibiu, prudentul Manuc Bei s-a mutat la Chişinău unde în 1816 cu 300000 lei-aur a cumpărat în o moşie de 10 ha la Hânceşti. N-a apucat să vadă palatul terminat pentru că a murit în condiţii suspecte la 20 iunie 1817 la numai 48 de ani la un accident de vânătoare, la care participau generali ruşi, sau, după alte surse anonime, a fost omorât de otomani pentru înalta trădare.

A fost înmormântat în curtea Bisericii  Apostolice Armenești din Chişinău.

Catedrala romano-catolică Providenţa Divină (1840)

Comunitatea romano-catolică din Chişinău, compusă aproape exclusiv din polonezi, s-a format pe la finele anului 1830. Cu 10 ani mai târziu, cu contribuții financiare proprii, comunitatea ridică în 1840 un locaș sfânt.
Proiectul bisericii a fost aprobat la Sankt Petersburg. Un rol important la elaborarea proiectului l-a jucat arhitectul și sculptorul Joseph I. Charlemand .
Arhitectura acestei catedrale a fost realizată în spiritul neoclasicismului târziu, influențat de arhitectura Renașterii italiene.
La 30 septembrie 1964, biserica a fost cedată școlii nr. 56 și a fost transformată într-o sală de adunări. Ulterior, clădirea bisericii a găzduit și un studiou de înregistrări, și un depozit al studioului cinematografic „Moldova Film”. În 1988 a început readaptarea bisericii într-un teatru poetic.
Abia la finele lui 1989, după numeroase apeluri adresate autorităților centrale ale URSS, Crucii Roșii și ONU, clădirea bisericii a fost returnată parohiei și credincioșilor.
La momentul actual în Moldova se estimează aproximativ 20.000 de catolici.

Biserica Sf. Cuvioasa Teodora de la Sihla (1895)

Capela liceului pentru fete a Zemstvei basarabene a fost construită în anul 1895, ctitori fiind Teodor Krupensky şi fiica lui Eufrosinia, care a fost căsătorită cu principele Viazemski din Rusia. Arhitectul proiectului în stil bizantin a fost Alexandru Bernardazzi.
Sfinţirea capelei a avut loc doar peste 27 ani din cauza unui eveniment tragic produs în altarul ei, ce a făcut imposibilă folosirea ei în continuare, gimnaziul având în acest timp o altă capelă, construită în curtea sa. A fost sfinţită abea în 1922, primind hramul „Sf. Teodor Tiron” a Liceului pentru fete „Regina Maria”. Pe vremea URSS aici a fost deschis Muzeul Ateismului din Chișinău.
Doar după primirea independenței Republicii Moldova, biserica a fost reîntoarsă enoriașilor și a primit un nume nou – Sfânta Teodora de la Sihla. Piatra de sub basorelieful lui A. Bernardazzi, care este amplasat pe un perete exterior al bisericii, a  fost adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sfânta Teodora.

Biserica Sf. Mare Mucenic Pantelimon (Grecească) (1891)

Ctitoria fraților de origine greacă – Ivan și Victor Sinadino, cetățeni de onoare ai orașului Chișinău, fii fostului primar Pantelimon Sinadino, care a condus primăria de două ori – în 1837-1839 și 1840-1842.
Biserica a fost ridicată timp de 5 ani, după proiectul neobizantin a lui Alexandru Bernardazzi, preconezând în subsol și un cavou, prevăzut pentru 26 de răposați. Astfel, printr-un gest ecleziastic, familia Sinadino și-a rezervat locul de veci.
Ultimul din acest neam vestit, care s-a îngrijit de biserică, a fost Pantelimon Victor Sinadino, dispărut făra veste în GULAG-urile sovietice în 1941, nepotul încă a unui primar din același arbore genealogic – Pantelimon Sinadino (1905-1910).
Cavoul cu rămăşiţele pământeşti ale membrilor din familia Sinadino a fost distrus de autorităţile sovietice, iar osemintele date dispărute. Biserica a servit mult timp ca depozit de materiale de construcţie, apoi depozit de filme şi pe urmă ca Sală de expoziţie şi de degustare a băuturilor alcoolice.
După o lungă perioadă de inactivitate biserica a fost redeschisă în anul 1992 prin strădania protoiereului Valeriu Bazatin, care la 8 noiembrie, după pregătirile necesare, a săvârşit prima slujbă.

Catedrala Naşterea Domnului, Clopotnița, Arcul de Triumf

Catedrala a fost ridicată între 1830-1836. Ideea ridicării unui obiect de cult atît de important îi aparținea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Dar prima piatră la temelia edificiului s-a clădit doar peste 9 ani după plecarea lui în nemurire.
Arhitectul Avraam Melnikov, ales prin concurs, a folosit pentru edificiu stilul neoclasic târziu (stil empir), cu folosirea pentru coloane a formelor elene antice.
Are o compoziție simetrică, în plan reprezentând un pătrat cu latura de 27 m, prin alipirea la corpul cubic a patru porticuri a câte șase coloane dorice, fiind obținut un plan cruciform, cu fațadele soluționate identic. A fost construită din piatră și cărămidă, cu 3 altare – unul principal – Nașterea Domnului, și doua laterale – cel din stînga cu hramul Sf.Ioan cel Nou, și cel din dreapta – Sf. Nicolae de la Mira (denumiri actuale)
Primul post de radio din Chișinău, Radio Basarabia, a fost inaugurat oficial prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropolitană pe 8 octombrie 1939.
Catedrala a suferit în timpul cutremurului din 1940, apoi și pe timpul celui de-al II Război Mondial, turla, cupola și interiorul fiind reconstruite în anul 1956 deja cu abateri de la formele inițiale. Pe timpul URSS a fost folosită ca sală de expoziții.
Redeschiderea într-un nou format s-a produs pe 25 august 1996, odată cu sfințirea Crucei de pe Catedrală.

Clopotnița inițială a fost construită concomitent cu catedrala. A fost amplasată la 40 m distanță de ea, simetric cu catedrala și față de centrul geometric al cartierului catedralei. Avea patru niveluri, trei prismatice, cu latura în retragere succesivă, iar al patrulea sub forma unui foișor circular în plan, pentru camera clopotelor, acoperit cu o cupolă. La primul nivel se afla o capelă, intrarea în care avea loc printr-un portic cu două coloane, amplasat în latura sudică. Porticuri identice împodobeau fiecare fațadă a clopotniței, realizându-se o repetare, la o scară micșorată a compoziției catedralei, armonizând cu aceasta și prin forma cupolelor.
A fost demolată în anii ’60 ai secolului XX și reconstruită în 1998 după imaginile de epocă.

Arca de Triumf. Aici istoria ridicării “Porților Sfinte” este mai curioasă – după primul proiect ele nu erau programate. Atunci, când a fost ridicată clopotnița, s-a descoperit că cel mai mare clopot, nu poate trece prin ferestre. Clopotul gigant, turnat din puștile turcești, cântărea circa 400 puduri (aproximativ 6,5 t).
Pentru a găzdui clopotul cel mare s-a luat decizia de a construi Arca de Triumf, amplasată la intrarea pe teritoriul scuarului din direcția Mitropoliei (ea nu s-a păstrat până in prezent – a fost distrusă în anii celui de-al II Război Mondial).
Desigur că oficial se menționa, că Arca a fost ridicată pentru a comemora victoria armatelor rusești asupra turcilor.
Primele ceasuri pe arcadă au apărut în anul 1842. Ele au fost aduse din Odesa, dar în 1849, un uragan puternic a smuls cadranul, mecanismul căruia a mai funcționat pînă în 1881. Noul mecanism a fost achiziționat din Austria. Ceasul real a lucrat fără reparații până când a fost bombardat în anul 1941.
În 1945, pe pereți au fost instalate plăcuțe cu numele luptătorilor armatei sovietice și a cetățenilor, care au luptat pe teritoriul Basarabiei în cel de-al II Război Mondial și au primit distincția de „Erou al Uniunii Sovietice”. Plăcuțele au fost scoase în 1991, după obținerea independenței.
Din momentul ridicării, Arca de Triumf a purtat mai multe nume – s-a numit și Porțile Sfinte, iar sub regimul sovietic a purtat numele de Arca Victoriei și Arca Biruinței.

Ruinele Muzeului Bisericesc/Catedrala Veche

Muzeul Bisericesc juridic ia naștere la 4 aprilie 1904, odată cu înființarea Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău, prin efortul distinsului savant basarabean Ioan Halippa.

Conform regulamentului, Societatea avea drept scop studierea multilaterală al trecutului Bisericii locale, începând cu ivirea creștinismului în hotarele Basarabiei. Activitatea Societății a fost îndreptată spre căutarea, păstrarea și studierea monumentelor, care se referă la înființarea bisericilor, înființarea parohiilor, a ierarhiei bisericești atât a celei superioare, cât și celei inferioare, a vieții religios-morale a clerului și a mirenilor, a situației educative, contra răspândirei ereziilor și a sectelor. Societatea s-a îngrijit de adunarea documentelor scrise, ce se referă la partea bisericească, de asemenea și de cărțile bisericești, icoane și în general de toate lucrurile bisericești, aduce la cunoștință, descrise, prelucrează materialul arheologico-bisericesc, istoric și etnologic, care se păstrează în intituții și la persoane particulare.

Pentru realizarea obiectivelor propuse Societatea avea drept pentru păstrarea antichităților bisericești, un muzeu, o bibliotecă, arhivă și dreptul de a edita o revistă. Astfel, în perioada anilor 1909-1934 Societatea a editat Revistă științifică, unde au debutat ierarhi, preoți, teologi și cercetători români din Basarabia, apoi, din întreagă România. Au văzut lumina tiparului 24 de volume.

Societatea tindea spre realizarea și altui scop, prevăzut de regulament, și anume: îmbogățirea fondului muzeului bisericesc.

La 20 mai 1920 muzeul a fost vizitat de Regele României Ferdinand I și Regina Maria cu Regală Principesa Elisabeta. La fel a muzeul a primit pe Mitropolitul Miron Cristea (viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), Octavian Goga – ministru al Cultelor, Visarion Puiu – episcop de Argeș, veniți în Chișinău cu prilejul inscaunării a Mitropolitului Gurie Grosu. În 1919 muzeul a vizitat O. Tafrali – profesor de la universitatea din Iași. La 28 octombrie aceluiași an, Nicolae Iorga, care s-a interesat cu amânuntul de tezaurul acestui muzeu, notându-și impresiile sale în cartea de aur a vizitatorilor: „Am cercetat frumoasa culegere, luându-mi îndatorire de-a o îmbogăți, am admirat ce poate dragostea unită cu credința și hărnicia”.

Până la 1940, Muzeul se afla în clădirea Casei Eparhiale de pe bulevardul Împăratul Alexandru, edificiul supranumit „Serafimovsky Dom” (casa lui Serafim, în cinstea Arhiepiscopului de Chișinău și Hotin Serafim Ciceagov, fondatorul acestei clădiri). În 1941 clădirea a fost aruncată în aer de către armata sovietică, iar mai tîrziu, după finisarea războiului, a fost și demolată complet.

În 1940 Muzeul a fost evacuat în România. Odată cu restabilirea vieții eclesiastice din Basarabia din anul 1941 s-a pus problema reanimării Muzeului, inițiator fiind parohul bisericii Sfinții Arhangheli – preotul Paul Mihail. Cercetătorul Gheorghe Bezviconi arată că „…În casa bătrânească a Mitropolitului Gavriil, din faţa bisericii s-a reînfiinţat Muzeul Istoric-Bisericesc al Basarabiei, în trecut ctitoria neuitatului Iosif Parhomovici…”. Anume aici, în primii ani de activitate în calitate de mitropolit al eparhiei Chișinăului și Hotinului a locuit Gavriil Bănulescu-Bodoni. Edificiul, construit în 1792, se afla în apropierea bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, cunoscută și cu denumirea de Catedrala Veche sau Soborul Vechi. După 150 ani, locul a devenit tot mai mult acăpărat de clădiri lipsite de gust arhitectonic, precum și o sinagoră, care nu numai că au distrus aspectul autentic, dar au și strâmtorat accesul către sfântul locaș.

La 24 mai 1942, urmare vizitei guvernatorului Basarabiei, Constantin G. Voiculescu, părintele Paul obține înlăturarea a 28 de clădiri și a sinagogii construite pe teritoriul cimitirului bisericii, lărgirea și pavarea drumului despre Soborul vechi, restaurarea reședinții mitropolitului Gavriil, transformarea acesteia în Muzeul Bisericesc și însărcinarea preotului Paul în proiectul de organizarea Muzeului. Lucru a fost realizat în cinci luni de zile, sub directă îndrumare a guvernatorului, cu cheltuiala Directoratului Românizării, planul arhitectoral de Teodor Duțescu și antrepriză de Petre Lupescu.

În toată această perioada, ctitorul și sprijinitorul principal a fost ierarhul Bisericii Basarabene, care a căutat modalități de dotare și îmbogățirea fondului muzeului cu odoare bisericești, cărți și obiecte tradiționale românești.

A fost creată și o Comisie pentru organizarea muzeului în frunte cu Efrem Enăchescu, Arhiepiscop-Locotenent de Chișinău. Din comisie făceau parte Directorul Învățământului și al Cultelor Titus Hotnog, Directorul Arhivelor Statului L.T. Boga, Directorul Muzeului Regional al Basarabiei Iosif Lepși, preoții Nicolae Bolboceanu, Alexandru Severin și Paul Mihail. Comisia a primit și sumă de 126,200 lei pentru cheltuieli de organizare a Muzeului.

Redeschiderea muzeului bisericesc din Chişinău a avut loc la 1 noiembrie 1942, în cadrul festivităților dedicate Dezrobirii Basarabiei. La inaugurarea noului sediu a fost prezenți conducerea orașului, ierarhi și clerici basarabeni, intelectuali și multă lume din Basarabia.

În biblioteca Muzeului a fost semnat și un document oficial pe un pergament, împodobit cu chenar: „Această casă zidită la 1792 a fost reședința scaunului celui dintâi Mitropolit al Basarabiei, Gavriil Bănulescu – român de baștină. În ea s-au zămâslit și întocmit însemnate documente, privind apărarea vechilor legiuiri ale Moldovei și obiceiurile pământului, precum și organizarea nouă a vieții administrative bisericești din Basarabia. Scaunul mitropolitan sub Gavriil Bănulescu (1812-1821), alături de Vechea Catedrală, a fost un focat de lumină cărturărească și un izvor de înțelepciune și de mângâiere pentru români moldoveni zmulși din obștea românească.  La un an după a doua dezrobire a Basarabiei, prin vitejia oștirii române și germane, de sub comanda Mareșalului Ion Antonescu, Înaltă Ocârmuire din Basarabia, din îndemn creștinesc și românesc, a hotărât să tocmească din nou acest lăcaș, rânduind în el Muzeu Bisericesc, pus sub stăpânirea și oblăduirea Arhiepiscopiei Chișinăului. Deschiderea acestui Muzeu Bisericesc a avut loc la 1 Noiembrie 1942, în zilele M.S. Regelui Mihai I al tuturor românilor,…”.

Astfel, din inițiativa lui Paul Mihail și prin susținerea conducerii Basarabiei și administrației locale „prin transformarea vechiului palat ruinat, al celui dintâi mitropolit al Basarabiei, în Muzeu Bisericesc, se păstează clădirea ca monument de veche arhitectură moldovenească, redându-se Bisericii fosta Mitropolie cu un teren de peste 2 ha. Orașul Chișinău s-a îmbogățit cu un așezământ de înaltă cultură istorico-bisericească, cu o frumoasă și largă priveliște spre ogoarele și dealurile înconjurate, iar Neamul românesc cu o mărturie a trecutului istoric și bisericesc al Basarabiei”.

Dar activitatea Muzeului nu a durat mult. Munca prodigioasă a părintelui Paul Mihail a fost stopată de revenirea sovieticilor, a patrimoniul nestemat a dispărut fără urme.

După 1944 Muzeul este devastat, patrimoniul muzeului a fost evacuat în localitatea Plopşor, jud. Dolj. Când armata sovietică ocupă România, lăzile cu bunurile Muzeului dispar. Ulterioară soarta a exponatelor nu este cunoscută.

Custodile Muzeului – părintele Paul Mihail, a muncit mult pentru reabilitatea și conservarea antichităților bisericești, tot el a a suferit mult după distrugerea Muzeului și dispăriția obiectelor muzela. El își amintește cu durere în suflet: „[…] A rămas Muzeul istoric-bisericesc, cel plin cu cărți vechi și manuscrise multe, comoara trecutului istoric-bisericesc al Basarabiei, cu documente, obiecte de artă și veșminte. Atâtea mitre arhierești, atâtea cărți și evanghelii îmbrăcate în aur și argint, atâtea cruci vechi de chiparos, atâtea odoare și icoane! Cazania mitropolitului Varlaam, Viețile Sfinților ale lui Dosoftei, Biblia lui Șerban Cantacuzino, Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur, Evanghelii, manuscripte românești și slavone, grecești și rusești […]”.

Clădirea Muzeului a fost demolată de rând cu Soborul Vechi în anii ’60 ai sec.XX. Clădirea vechiului Sobor a fost demolată de autoritățile sovietice și înlocuită cu cinematograful „Moscova”, ulterior transformat în Teatrul „Eugen Ionesco”. Clădirea Casei Eparhiale a fost demolată în 1960, când au avut loc modificări de arhitectură urbană în zonă, atunci fiind ridicat de autorități un monument consacrat eroilor comsomoliști.

La 5 noiembrie 2021, cu prilejul marcării celor 200 ani de la trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni și mai ales urmarea canonizării acestuia, în preajma Teatrului „Eugen Ionesco” au fost lansate săpături arheologice, „în căutarea fundației clădirii Muzeului Bisericesc și a clădirii unde a locuit primii ani mitropolitul Bănulescu-Bodoni. Clădirea se afla în preajma bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” și a fost aruncată în aer de către comuniști în ’63, în contextul restructurării orașului în stil sovietic. Urmele acesteia au fost date uitării pentru 60 de ani…

În această zonă au fost descoperite și parțial cercetate fundațiile unui edificiu și trei structuri subterane din piatră, demolate în anii 1960.

De asemenea, se mai planifică inițierea unui proiect de conservare și muzeificare a urmelor clădirilor dispărute: biserica ,,Arhanghelii Mihail și Gavriil (Catedrala Veche) și Muzeul Bisericesc, pe terenul din adiacența Teatrului ,,Eugen Ionesco”.

Toate aceste acțiuni au menirea să contribuie la restaurarea, conservarea și valorificarea durabilă a obiectivelor arheologice, ce au o mare valoare istorică și arhitecturală.

Textul dat este pregătit pe baza articolului semnat de către preotul Maxim Melinti.

Muzeul Satului

Amplasat la intrarea în municipiul Chișinău, lângă Porțile Orașului, Muzeul Satului poate fi considerat o insulă a revelaţiei şi liniştii. Este locul perfect pentru meditații, loc în care rămâi surprins de fantasticul peisaj cu o atmosferă de poveste.
A fost creat în anul 1991, în calitate de filială a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, iar în mai 1995, este inaugurat ca „Muzeul Satului” oglindind satul basarabean din sec. XVIII-XIX. Muzeul găzduieşte monumente de arhitectură populară.
Primul monument amplasat la muzeu, în 1995, a fost moara de vânt din satul Opaci, raionul Căușeni, care a fost distrusă într-un incendiu din anul 2001 și, deocamdată, nu a fost restabilită. La ora actuală, complexul muzeal se mândreşte cu cel mai vechi monument ecleziastic din Republica Moldova, biserica de lemn adusă din satul Hirișeni, cu scopul de a fi restaurată şi îngrijită. A fost construită în anul 1642 şi este una dintre cele mai înalte biserici de lemn din ţară, având o înălţime de 27 de metri.

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (1777)

A fost biserica cimitirului satului Visterniceni, alipit mai târziu la oraș și devenit raionul Râşcani al capitalei.
Biserica poartă hramul actual din anul 1834, după cererea boierului Iorgu Râşcanu de a schimba hramul Învierea Domnului în cel actual de Sfinții Împăraţi Constantin și mama sa Elena, schimbare efectuată în memoria ctitorului şi tatălui său – Constantin Râşcanu, staroste de negustori și spătar din Iaşi.
Mama lui Constantin Râscanu (presupus numele de Elena) a fost soră dreaptă cu pârcălabul de Chișinău Vasile Măzărache, ctitorul bisericii cu același nume.
Biserica deține o bibliotecă importantă de cărţi bisericeşti, scrise în limba greacă, română şi slavonă, cele mai însemnate fiind: Antologhin grecesc (1686), Penticostaion grecesc (1687), Biblia (1755), Triodul grecesc (1777) tipărite la Veneţia; Triodian românesc (1731), Apostol românesc (1794), Evanghelia (1794) tipărită la Râmnic, România. Sunt şi cărţi tipărite la Chişinău: Liturghie (1815), Molebnic (1817), Psaltirea ( 1857), Antologhion (1861), Octioh, Triodion (1862), Trebnic (Molitvenic, 1908).
În altarul bisericii se află şi un aer, având dimensiunea 88/7,8 cm. Pânza este cusută cu aţă de mătase, în câteva culori şi cu fire de aur şi argint. Pe el este o inscripţie în greacă, care se traduce „Pomeneşte Doamne pe robii tăi Constantin, Ecaterina şi Evpraxia monahia, 1765”. Ceea ce înseamnă că acest aer a fost dăruit bisericii de către ctitorul ei, și data dovedeşte, că biserica funcţiona şi înainte de 1777.
În cimitirul de lângă biserică mai putem depista pietre funerare, pe care descifrăm cu greu numele unor mari familii de nobili şi demnitari moldoveni: Râșcanu, Donici, Krupenscki, Russo…

Mănăstirea ,,Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron” (Ciuflea) (1854-1858)

Este unica mănăstire, de măicuțe, aflate pe teritoriul orașului Chișinău.  Catedrala ei constituie un templu din piatră albă, cu nouă cupole aurite, și a fost construită la îndemnul fraţilor Teodor (1796-1854) şi Anastasie (1801-1870) Ciufli, după proiectul arhitectului Luca Zaușchevici. Este cunoscută în popor drept „Mănăstirea Ciuflea”. Construcţia catedralei a fost începută în 1854 şi finisată peste 4 ani. Ctitorii  sfântului lăcaş, fraţii Teodor şi Anastasie, sunt înhumaţi în apropierea zidului sudic, despre care fapt mărturiseşte inscripţia pe placa de marmoră din interiorul catedralei mănăstireşti.

O pagină tristă, legată de Primul Pogrom al Evreilor din Chișinău, este la fel legată de acest lăcaș sfânt.  Pogromul a început în ziua de Paște, pe 6 aprilie 1903, anume în fața Catedralei Ciuflea, acolo unde se aflau prăvăliile și magazinele evreiești. Pogromul  a durat trei zile: 6, 7 şi 8 (19, 20 şi 21) aprilie 1903. Erau zilele Paştelui creştin ortodox. Conform calendarului ebraic, prima zi corespundea cu ultima zi de Pesach (Paştele evreiesc), numită „Acharon shel Pesach”. Pogromul de la Chişinău a atras atenţia lumii evreieşti, lumii ruseşti şi întregii lumi civilizate datorită faptului că în cadrul său intervenise un element nou: oameni ucişi. Anterior, în pogromurile din anii 1881-1882 din sudul Rusiei, elementul specific fusese jaful. De data aceasta însă apare crima, omuciderea, aşa cum nu mai avusese loc în pogromuri de circa 250 de ani. În pogromul de la Chişinău au fost ucişi  51 de persoane, dintre care –  49 de evrei (24 femei şi copii), au fost răniţi peste 300 (dintre care 75 grav) şi au fost distruse, avariate sau jefuite circa 800 de case de locuit şi prăvălii evreieşti…

Fosta Catedrală, actualmente Mănăstirea ,,Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron”, a rămas pe tot parcursul anilor grei ai ateismului sovietic (1962 — 2002)  o candela a  credinţei ortodoxe strămoşeşti.

În anul 2008, la 2 mai, la Mănăstirea Ciuflea a fost adusă Icoana Maicii Domnului „Portăriţa” de la Sfîntul munte Athos. Icoana se păstrează la momentul actual în Biserica de iarnă a mănăstirii. Tot aici se păstrează o părticică din Sf. Moaşte a Marelui Mucenic Teodor Tiron.