Cândva demult pe meleagurile noastre, alături de oameni, trăiau uriași. Înalți ca niște plopi, pentru ei fiecare deal era de-o schioapă, iar bătrânul Tiras îl treceau în trei pași… Femeile oamenilor purtau în burtă copii lor 9 luni, iar uriașii – 99 de luni. Iată de ce uriașii se împuținau, și tot mai puțin loc găseau pe pământul acesta pentru sine…

Într-o zi, o fată de uriaș, care încă nu știa de existența oamenilor, a văzut un om mânând o căruță trasă de un bou. Fata a mers la părinți să-i întrebe despre creatura ciudată. Aceștia i-au povestit despre oameni și despre faptul că, după voia zeilor,  în curând uriașii vor dispărea cu totul, iar oamenii vor pune stăpânire pe întreg pământul, ca furnicile.  Plină de ură, fata de uriaș a hotărât să-l găsească pe omul în căruță  și să-l omoare. După lungi căutări fără rezultat, a început să plângă de ciudă cu lacrimi mari.  Apa lacrimilor  l-a ajuns din urmă și pe bietul om – și i-a înecat și căruța,  și boul.  Se spune că lacrimile fetei s-au prefăcut în râu, si  râul a fost numit Bâc de localnici, deoarece așa numeau boul toate neamurile vecine. De atunci curge râul Bâc, traversând Chișinăul – cândva lat și adânc, pe care pluteau corăbii, pline de marfă, acum mic și înnămolit de grija anilor trecuți… Și doar el ne amintește că cândva au existat și în Moldova uriași…