Biserica armenească apostolică Sf. Maica Domnului (1803–1804)

După alipirea Basarabiei, în 1812 la Imperiul Rus, arhiepiscopul armenilor (1809–1828) din Moldo-Vlahia, Grigor Zakarian, a fost nevoit să se mute la Chișinău, titlul fiindu-i limitat la cel de arhiepiscop al armenilor din Basarabia, deși armenii de peste Prut continuau să i se subordoneze. Sub jurisdicția eparhiei armene din Basarabia intrau cele 400 de parohii și cinci biserici (Akkerman, Ismail, Tighina, Chișinău, Hotin) ale comunității armenești din regiune.
Biserica Apostolică Armeană „Sfânta Maica Domnului” din Chișinău datează din a. 1803, fiind construită pe fundamentul unei biserici moldovenești deteriorate vechi. Edificată la 1645, pe timpul domniei lui Vasile Lupu (1634–1653), aceasta purta hramul „Sf. Nicolae” și i se mai spunea și Biserică Domnească. Desele invazii ale tătarilor, câteva cutremure de pământ și distrugerile cauzate de războaiele ruso-turci au distrus-o într-atât, încât la 1741 era total ruinată.
La începutul sec. XIX, terenul, și ceea ce a mai rămas din biserica ctitorită altădată de Vasile Lupu, a fost cumpărat de către un armean de la autoritățile locale. Este vorba despre baronul Oganes, care a contribuit la apariția locașului în memoria părinților săi în anul 1803.
În perioada sovietică, potrivit comunității armene, biserica a fost utilizată în calitate de depozit. După documentele din arhivă cunoaștem că transformarea acesteia în locație de păstrare a unor bunuri a avut loc în vara anului 1944.
În pofida faptului că edificiului i s-a suspendat activitatea religioasă, acesta a continuat să-i adune pe toți armenii din RSS Moldovenească, devenind simbolul păstrării unității spirituale și identitare a acestora – „comunitatea armeană tot timpul s-a adunat în preajma bisericii, chiar și atunci când era închisă”.
Comunitatea armeană a intrat în posesia Bisericii Armenești din nou în 1992. Biserica și-a reluat activitatea la 19 iunie 1993, când a fost inaugurată de șeful Eparhiei Moscovei și a Nahicevanului, în prezența înalților demnitari, urmând să fie slujită de un preot repartizat de Patriarhia Armeană de la Etchimiadzin.

*****

Cine a fost Manuc Bey?
Armean, Emanuel Mârzaian s-a născut în 1769 la Rusciuc într-o familie de negustori bogaţi. După moartea părinţilor şi căsătoria cu o armeancă bogată, a preluat afacerea familiei şi a stabilit legături comerciale cu Constantinopolul. Graţie talentului de a cultiva relaţiile, de a corupe şi a sesiza oportunităţile a ajuns destul de repede cel mai bogat om din Balcani. Una din primele persoane pe care le-a corupt a fost guvernatorul Rusciucului căruia i-a oferit o sumă mare de bani în schimbul garantării afacerilor sale de import şi export.

Orientându-şi afacerile şi spre Ţara Românească a intrat în graţiile domnitorului Constantin Ipsilanti de la care a obţinut demnităţile de serdar şi paharnic. Cu o intuiţie politică remarcabilă a sesizat apropierea războiului ruso-turc şi în 1806 prin înalţi interpuşi cum a fost domnitorul muntean şi consulul rus la Iaşi, a cerut şi a obţinut cetăţenia rusă.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc şi-a orientat principalele afaceri în Ţara Românească unde a început să construiască hanul ce-i poartă numele în Bucureşti. Tot în Ţara Românească a cumpărat mari moşii.

Bucurându-se de încrederea otomanilor Manuc a fost însărcinat de paşă să aprovizioneze armata, să întreţină cetăţile dunărene şi să facă negocieri cu ruşii.

A căpătat şi încrederea muntenilor oferind Ţării Româneşti un împrumut de 160000 taleri fără dobândă şi plătindu-i (nerambursabil) o datorie către turci de 60000. Între timp turcii i-au acordat şi tilul de bei sau principe al Moldovei.

Om de încredere al turcilor, agent al imperiului rus, Manuc bei a luat parte şi a găzduit în hanul său negocierile de la terminarea războiului ruso-turc în 1812, negocieri care pentru noi s-au soldat cu pierderea Basarabiei. Pentru aceasta ţarul Alexandru I l-a decorat cu medalia Cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir.

După o scurtă pribegie pe la Sibiu, prudentul Manuc Bei s-a mutat la Chişinău unde în 1816 cu 300000 lei-aur a cumpărat în o moşie de 10 ha la Hânceşti. N-a apucat să vadă palatul terminat pentru că a murit în condiţii suspecte la 20 iunie 1817 la numai 48 de ani la un accident de vânătoare, la care participau generali ruşi, sau, după alte surse anonime, a fost omorât de otomani pentru înalta trădare.

A fost înmormântat în curtea Bisericii  Apostolice Armenești din Chişinău.

Manuc Bey – prinț armean

Istoricii au constatat că unul din actorii mai puțin developați ai evenimentelor legate de Războiul ruso-turc din 1806-1812, implicați în acțiunile politico-diplomatice, care au făcut trafic de influență asupra negocierilor ruso-otomane a fost influentul și bogatul Manuc (Emanuel) Mirzaianț (existând diferite variante ortografice ale numelui său: Mirzaian, Mârzaian, Manuc bey ș.a.), de origine armeană, cunoscut în epocă cu numele de Manuc Bey.

Manuc Bey (fiul lui Mardiros Mirzaian și al Mamilei Hamum Oglu: 1769–1817), începându-și cariera ca un negustor de la sud de Dunăre, a sfârșit fiind cavaler al Ordinului „Sfântul Vladimir” (gradul III), consilier de stat al Rusiei (echivalând cu gradul de general), informator al diplomației ruse, bancher și latifundiar cu ambițioase planuri economice în Basarabia și nu doar… Pentru activitatea sa în Țara Românească i s-a acordat rangul de serdar (1802) și paharnic (1803).

Pentru serviciile aduse Imperiului Otoman, în 1807 i s-a acordat rangul de mare dragoman al Porții (pentru prima oară această funcție s-a încredințat unui nefanariot), în 1808 – titlul de bei (principe) al Moldovei, care s-a dovedit a fi, de facto, unul onorific (nu a deținut vreo domnie în Principate). Ulterior, titlul de „bei” adică cel de „prinț” nu i-a fost confirmat în Rusia. Doar urmașii lui Manuc Bei din Basarabia s-au „înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenți/descendente de viță aristocratică.

Negustorul, zaraful și diplomatul poliglot (cunoștea vreo 12  limbi) Manuc Bey a beneficiat de o bogată bibliografie istorico-literară din care se vede lesne că a exercitat, de cele mai dese ori din umbră, acțiuni politico-economice cu un impact asupra evenimentelor derulate în Principatele Române, Rusia și Imperiul Otoman. Totodată, rămân încă destule aspecte mai puțin cercetate și multe documente neexplorate, care ar reîntregi cunoașterea acestei figuri complexe și controversate.  Activitatea diplomatică a vestitului Manuc Bey este legată, în primul rând,   de semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, în contextul traficului de influență, după care o parte a teritoriului moldav este anexat de către Imperiul Rus și pentru mai mult de 100 de ani va purta numele de Basarabia.

Manuc Bey și-a jucat activ rolul său de intermediar în cadrul negocierilor secrete de pace între autoritățile ruse și cele otomane, fiind un agent util al Rusiei, care-și promova interesele geopolitice, utilizând și traficul de influență. Reamintim că, pentru serviciile acordate coroanei ruse și la cererile sale repetate din anii 1805-1806, chiar înaintea declanșării războiului cu turcii, i se eliberase, la 22 mai 1806, pașaportul de supus al Imperiului Rus. Iar din acest punct de vedere era și „firesc” pentru un nou parvenit cetățean al Rusiei, care conta pe sprijinul ei politic și susținerea materială, să colaboreze prin toate mijloacele cu statul protector, inclusiv prin cele ale serviciilor de inteligență ale epocii. Din multitudinea activităților sale politice și economice, mai mult sau mai puțin edificatoare, pentru noi el a rămas, până la urmă, omul care a zidit celebrul han din București ce-i poartă și astăzi numele – acolo unde s-a semnat Pacea de la 1812 și al cărei protagonist secret (din culise) a fost, la anumite etape ale negocierilor diplomatice.

La 18 octombrie 1812 Manuc Bey pleacă, împreună cu Galib Efendi, din București, fiind invitat de aianul (guvernatorul) Rusciukului. Iar deja în decembrie se întoarce în capitala Țării Românești, unde a fost avertizat de pericolul care-i paște viața, fapt ce-l face să se refugieze, în aprilie 1813, la Sibiu. În iunie 1813 familia lui Manuc Bey se reunește la Brașov. După refugiul său din Transilvania merge la Viena, unde, la 3 octombrie 1814, are loc audiența sa cu împăratul Alexandru I, care-i atribuie titlul de consilier de stat titular („действительный статский советник”).

În aprilie 1815 ministrul de externe rus informase administrația de la Chișinău că Alexandru I i-a permis lui Manuc Bey, „cunoscut prin loialitatea sa Rusiei”, să se stabilească cu traiul în Basarabia. El se instalează cu familia la moșia sa din satul Hâncești, unde peste puțin timp moare subit, la 20 iunie 1817. Legenda povestește că, cică, a căzut de pe cal, deorece i-a fost tăiate curelele de la șa.  Gurele rele ziceau că astfel a fost pedepsit de otomani pentru trădare.

Legendarul fruntaș armean a fost înmormântat în pridvorul bisericii armenești din centrul vechi al Chișinăului.

Strada Armenească

Comunitatea armeană și-a lăsat o amprenta serioasă asupra istoriei și geografiei Chișinăului. De fapt, comunitatea armeană se simte onorată că aici există o stradă care le marchează apartenența identitară și susține că Biserica Apostolică Armeană „Sfînta Maica Domnului”din Chișinău, împreună cu strada Armenească este locul regăsirii tuturor armenilor apartenenți ai acestui spațiu și plecați de acasă.  Și câteva momente curioase vor fi descrise în continuare:

1. În izvoarele istorice se vorbește despre existența a două străzi armenești. Prima (neoficială) se afla în partea dreaptă a rîului Bîc (zona veche a orașului). A doua, constituită în partea orașului nou în 1835, atunci cînd se finaliza noul plan urbanistic al Chișinăului, poate fi lesne depistată și astăzi pe harta străzilor capitalei Republicii Moldova.

2. La 4 ianuarie 1817, descriind orașul Chișinău, călătorul englez William Mac-Michael scria: „Printre mulțimea ciudată deosebeai aici (…) și mulți armeni, atît de numeroși, încît ocupau o stradă întreagă. În mijlocul norodului (…) trăsura unei agere frumoase copile, fata vlădicăi armenesc, mergea încet pe strada îngustă și păcătoasă (…) Astfel stăteau lucrurile … în cartierul de jos al bazarului (…)”.

3. Lipsa oficială a denumirii străzilor în partea veche a orașului ținea de faptul că majoritatea erau locuite de grupuri etnice, fiind denumite după cei care le populau, și arătau mai mult ca niște cartiere etnice. Afirmația lui Ștefan Ciobanu că armenii la începutul sec. XIX trăiau pe strada lor – ne face să conchidem că aceasta nu putea fi decît străduța „cufundată vara în praf, primăvara și toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”, pe care a fost înălțată Biserica Armenească „Sf. Maica Domnului”, căreia i s-a mai zis Veche.

4. Denumirea „veche” ulterior s-a extins atît asupra bisericii, cît și asupra străzii, ceea ce făcea diferența dintre strada Armenească din zona veche și, respectiv, cea nouă a orașului, una longitudinală și alta transversală.

5. Începutul celei de-a doua străzi Armenești este legat de transferarea la Chișinău, după 1812, a Arhiepiscopiei Armene, constituite la 1809, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, pe teritoriul Principatelor Moldovei și al Munteniei.

6. În 1813, pentru Casa Episcopală Armeană la Chișinău, dar și pentru construcția unor case parohiale, guvernatorul Basarabiei i-a atribuit Arhiepiscopiei Armene un teritoriu cu o suprafață de circa 25 de mii desetine de pămînt (aproape 27 ha – n.n.) cuprins, ulterior, între străzile actuale bd. Ștefan cel Mare și Sfînt, str. 31 August 1989, str. Tighina și str. Armenească. Suprafața de teren pusă la dispoziție constituia „cartierul” pe care îl ocupa arhiepiscopul (1809–1828) armean Grigor Zakarian la Chișinău. Acesta mai era numit și Mitropolia Armenească, iar arhiepiscopul avea statut de mitropolit. Potrivit proiectului de localizare, suprafața de teren oferită Arhiepiscopiei era numită „curte armenească” și era împrejmuită cu un gard așa cum ne-o prezintă denominațiile în rusă – Aрмянское подворье și Aрмянская ограда. Teritoriul Arhiepiscopiei aparținea mănăstirii de Echmiadzin, locația Patriarhului Suprem și Catolicosului Tuturor Armenilor. Casa Episcopală în interiorul curții era localizată undeva la mijloc, actualmente, str. Bulgară.

7. În 1813 începe elaborarea unui prim proiect al orașului, încredințat de către guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, arhitectului gubernial Mihail Ozmidov. Lucrările de formare a Chișinăului, drept capitală a provinciei Basarabia, au durat pînă pe 9 august 1834, atunci cînd planul definitiv al orașului, cu o tramă stradală ortogonală, diferită de tradiția locală, a fost aprobat de Nicolae I. Străzile au fost denumite în 1818, atunci cînd A. N. Bahmetiev, guvernatorul militar al Podoliei, a efectuat o schiță a orașului cu localizarea străzilor pînă la str. actuală M. Kogălniceanu. Respectiv străzii Armenești, din „partea de sus” a orașului, i s-a dat numele reieșind din amplasarea imediată a Arhiepiscopiei Armene. În preajma acesteia, la 1825, a fost deschisă Piața Nouă (astăzi Centrală), cu spații comerciale mobile și destul de frumoase pentru acea perioadă. Doar în cadrul acesteia toți negustorii din Chișinău erau obligați să-și vîndă mărfurile, fiindu-le interzisă practicarea comerțului în preajma caselor lor amplasate în partea veche a orașului. Atașați de poziția propriilor prăvălii, 2000 de proprietari armeni, bulgari, greci și evrei și-au arătat nemulțumirea într-o scrisoare, din 18 iulie 1826, adresată guvernatorului civil al Basarabiei, V. F. Tișkovski. Totuși, lucrurile nu s-au schimbat, iar tîrgul vechi, treptat, și-a pierdut din însemnătate, ca și de altfel „partea de jos” a orașului.

8. În 1902, porțiuni ale străzii Armenești noi precum și ale celei vechi au fost pavate cu granit adus din Podolia între 1888 și 1889. După construirea apeductului de către inginerul Haris, la 15 decembrie 1892, strada Armenească din „partea de sus” a orașului era asigurată cu apă, care venea de la izvoarele Fîntîna Mare şi Arteziană. Locuitorii străzii care utilizau apa trebuiau s-o plătească. Astfel, de exemplu, de la cei care luau pînă la 300 de căldări de apă pe zi se percepeau 25 de copeici, iar de la cei care luau mai mult de 1 000 de căldări pe zi se luau doar 12 copeici. Dacă apa era utilizată pentru adăparea animalelor, se lua doar 1 copeică pe zi.

9. Într-un raport din 29 decembrie 1921 se menționa că murdăria „cu mirosuri pestrițe” „ajunge sub orice limite”. Însuși Ștefan Ciobanu, prin afirmația că „de la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă a orașului”, pare să tragă jaloane în acest sens, arătîndu-ne existența a două lumi.

10. La 29 februarie 1924, toate străzile din Chișinău au fost redenumite. Strada Armenească „de sus” a fost denumită Cetatea Albă, ulterior în cinstea Mareșalului Pietro Badoglio, iar cea „de jos” – Gh. Asachi. Cu toate acestea, din inerție, atît populația, cît și administrația românească le consemnau Armenească și Veche Armenească. După 28 iunie 1940, autorităţile sovietice au restabilit numele străzilor existente pînă la 1924. La 12 aprilie 1941, cînd oraşul Chişinău a fost divizat în trei raioane urbane: Stalinski, Krasnoarmeiski şi Leninski, strada Armenească făcea parte din ultimul. Tot atunci a început implementarea planului reconstruirii Chişinăului în stil sovietic. În ceea ce privește strada Armenească, după decizia din 7 decembrie 1949, luată de autoritățile sovietice în privința naționalizării clădirii nr. 47, adică a Casei Eparhiale Armenești, nimic nu mai amintea în acest perimetru de elementul armean perpetuat odinioară în acest teritoriu. Astăzi, cu o lungime de 1,8 km, strada Armenească din Chișinău figurează în categoria simbolurilor care „povestesc” nu doar relaţia dintre timp şi istorie, dar și istoria devenirii unei spațialități socioidentitare în care s-a înscris comunitatea armeană.

(Din lucrările dnei Lidia PRISAC, doctor în istorie și
dl Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie)

Cimitirul Central (Armenesc)

Cimitirul Central din Chişinău a fost fondat în anul 1811. În 1818 pe teritoriul său a fost zidită Biserica Tuturor Sfinţilor.

În zilele noastre cimitirul se află în triunghiul străzilor Alexei Mateevici (fosta Sadovaia), Vasile Alecsandri (fosta Kotovski) şi Panteleimon Halippa.

Singura întrare/ieşire în este din strada. A. Mateevici, și de la poarta sa  începe strada Armenească. Anume din această cauză cimitirul poară numele de  Cimitirul Armenesc.

Astăzi Cimitirul Central este cel mai onorabil şi oficial cimitir din oraș. În locurile speciale din Cimitirul Central în limita disponibilităţii, la propunerea unor instituţii publice, primarul general aprobă distribuirea sau concesionarea de loturi pentru înhumarea personalităţilor marcante ale Republicii Moldova. Beneficiază de dreptul rezervării loturilor la Cimitirul Central şi rudele de gradul I a persoanelor decedate şi înmormîntate aici, în baza actelor de confirmare a gradului de rudenie. După caz se permite înhumarea rudelor în aceleaşi morminte.

Aici regăsim destinse nume, înhumate întru veșnicie – Maria Bieșu, Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru, Alexe Mateevici, Nicolae Sulac, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Natalia Dadiani, Alexandru Plămădeală, Grigore Grigoriu, Timofei Moșneaga, Vladimir Herța, precum și alte nume vestite ale trecutului nostru glorios …

Capela Învierea Mântuitorului

Capela Învierea Mântuitorului este un lăcaș de cult apostolic armean și monument de arhitectură de însemnătate națională, introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură din municipiul Chișinău. Din 2025, este și monument istoric, de artă și arhitectural de importanță națională inclus în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat împreună cu cimitirul.

Este paraclisul cimitirului armenesc-gregorian, construit în 1916, arhitect A. Hacikeanț. Este și o construcție memorială, sub aripa de vest găsindu-se mormântul lui B. Bogdasarov.

De proporții modeste, paraclisul este ornamentat printr-o plastică decorativă ce reduce din volum. Planul este cruciform, obținut prin lărgirea navei pătrate prin rezalite laterale înguste. Prin intermediul unor rezalitelor laterale, au fost adăugate absida poligonală, un mic pridvor la vest. Tot aspectul clădirii face trimitere la lăcașurile de cult din perioada de înflorire a arhitecturii ecleziastice din secolele al XII-lea – al XIII-lea din Armenia istorică.

Pe teritoriul cimitirului armenesc se află monumente funerare, care datează din secolele al XVIII-lea – al XX-lea, ale unor personalități istorice eminente.