Atelierul „Planeta Moldova”

În inima Chișinăului, pe strada Columna 106, se află Planeta Moldova – Atelier Creativ, un spațiu dedicat artei, meșteșugurilor și creativității, unde tradițiile locale sunt reinterpretate într-o manieră modernă și accesibilă.

Aici, Carolina și Ruslan Grimovici îi invită pe vizitatori să descopere lumea ceramicii și să experimenteze arta olăritului. În cadrul atelierelor, participanții au posibilitatea să lucreze direct cu lutul, să descopere tehnici de modelare și să creeze propriile obiecte, transformând o simplă bucată de lut într-o amintire personală.

Experiența este potrivită atât pentru copii, cât și pentru adulți și oferă o modalitate diferită de a descoperi cultura locală – nu doar privind obiectele artizanale, ci participând activ la procesul de creație.

Pe lângă atelierele de olărit, la Planeta Moldova pot fi descoperite și obiecte realizate manual, de la ceramică și veselă până la suvenire și accesorii. Fiecare creație reflectă îmbinarea dintre inspirația tradițională și expresia artistică contemporană.

Pentru turiștii care vor să descopere Chișinăul prin experiențe autentice, Planeta Moldova este un loc unde meșteșugul devine o aventură creativă. Aici, fiecare vizitator poate pune mâna pe lut, poate învăța ceva nou și poate pleca acasă cu o creație realizată chiar de propriile mâini.

Planeta Moldova – un loc unde tradiția se modelează în lut, iar fiecare vizitator devine parte din poveste.

Strada Pietonală „Eugen Doga”

Strada Eugen Doga (în perioada anilor 1997-2015 a purtat numele lui  Alexandru Diordiță), este, la moment, unica  stradă pietonală din centrul orașului Chișinău, cuprinsă între străzile Columna și Constantin Tănase.

Traseul de 250 m, care leagă scuarul Catedralei de strada Constantin Tănase, a apărut pe harta orașului Chișinău în primul sfert al secolului  XIX, când era parte a străzii Pavlovskaia, care făcea legătură între scuar și strada Albișoara – urmând aproximativ traiectoriile străzilor contemporane Eugen Doga și Petru Rareș. După intrarea Basarabiei în componența României Mari, denumirea străzii a fost românizată – Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Până în 1940, strada a fost redenumită repetat – întâi Lascăr Catargiu, apoi Petru Rareș.

La sfârșitul anilor 1940, strada a devenit parte componentă a bulevardului Țentralnîi Luci (din rusă „Raza centrală”) – actualmente despărțit în bulevardele Renașterii și Grigore Vieru. Traficul de pe bulevardul încărcat nu trecea însă pe aici, fiind redirecționat împrejur – pe străzile paralele Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni și Aleksandr Pușkin (denumiri curente). După obținerea independenței, strada a fost parte componentă a străzii Cosmonauților – actualmente str. Constantin Tănase. A fost redenumită în memoria politicianului Alexandru Diordița în 1997, conform Hotărârii de Guvern nr. 686 din 13 decembrie 1996 „cu privire la eternizarea memoriei dlui Alexandru Diordița”. În noiembrie 2015, Consiliul municipal Chișinău a luat decizia de a redenumi strada în cinstea compozitorului Eugen Doga.

Intenția autorităților de a transforma strada în una pietonală a apărut în februarie 2013. Începând cu 22 aprilie 2013, circulația automobilelor a fost interzisă, cu excepția riveranilor și vehiculelor de deservire, dar această regulă a fost însă încălcată încă un timp îndelungat. În mai 2013 s-a anunțat că un producător local și-ar fi asumat cheltuielile de 5 milioane de lei pentru reamenajare. Într-un final, cheltuielile au ajuns la 12 milioane de lei, agentul economic contribuind cu 3 milioane, iar restul banilor fiind alocați din bugetul municipal. Lucrările de amenajare au inclus instalarea unui pavaj de granit, a unei rețele de scurgere pluvială, a unor felinare noi, cât și alte modificări cosmetice și decorative.Transformarea în stradă pietonală a durat doi ani, darea în exploatare fiind amânată de mai multe ori.

Inaugurarea străzii pietonale a avut loc în 2014. Presa a raportat în repetate rânduri despre calitatea proastă a pavajului de granit.

În anul 2023 partea centrală a pavajului a fost înlocuită cu clape gigantice de pian, pentru ca pietonilor sa le fie mai comod să se deplaseze.

Elena Beznos – String Art

În Chișinău, tradițiile și creativitatea se întâlnesc într-o formă de artă neobișnuită, dar spectaculoasă – String Art, o tehnică prin care firele de ață, fixate între cuie pe o suprafață de lemn, se transformă în adevărate opere de artă.

Elena Beznos, meșter popular din Chișinău, practică această tehnică de peste 15 ani. A descoperit String Art în perioada concediului de maternitate, iar ceea ce a început ca o simplă curiozitate s-a transformat, în timp, într-o adevărată pasiune și într-un mod original de a valorifica simbolurile și motivele tradiționale moldovenești.

În lucrările sale, Elena îmbină tehnica contemporană cu elemente reprezentative pentru cultura noastră – struguri, Pomul Vieții, motive tradiționale și simboluri naționale. Fiecare lucrare este realizată manual, iar complexitatea acesteia poate transforma procesul de creație într-o muncă de săptămâni sau chiar luni.

Pentru Elena, String Art nu înseamnă doar realizarea unor tablouri decorative. Este o modalitate de a transmite mai departe pasiunea pentru meșteșug și de a-i apropia pe oameni de arta lucrului manual. De-a lungul anilor, ea a participat la expoziții, târguri și activități educative, inclusiv ateliere în cadrul cărora cei interesați pot descoperi această tehnică și pot crea propriile lucrări.

Una dintre cele mai interesante direcții ale activității sale este utilizarea motivelor tradiționale moldovenești în String Art. Astfel, o tehnică relativ modernă devine un instrument prin care elemente ale patrimoniului cultural sunt reinterpretate într-un stil original și accesibil publicului de astăzi.

Dacă vrei să descoperi Chișinăul și prin prisma meșteșugurilor sale, o întâlnire cu Elena Beznos oferă o experiență diferită – una în care poți vedea cum, cu răbdare și îndemânare, ața și câteva zeci sau sute de cuie pot spune povestea Moldovei.
Atelierul Elenei Beznos poate fi descoperit pe strada pietonală Eugen Doga din inima Chișinăului, unde vizitatorii au ocazia să descopere această tehnică originală și să admire lucrările inspirate din cultura și tradițiile moldovenești.

Locul (piatra) de temelie a orașului

Piatra de temelie a oraşului Chişinău este o piatră pur simbolică, instalată în anul 1986, la 550 de ani de la prima mențiune a toponimicului „Cheșeneu”. Prima inscripție a fost scrisă cu alfabet chirilic.

Pe 12 octombrie 2011 inscripția a fost renovată, cu modificarea textului deja scris cu alfabet latin.

Se consideră că anume din acest loc și-a început biografia  sa orașul Chişinău.

Moara Roșie (legendă urbană)

Orice așezare umană se naște pe malul unei ape. Iar acolo unde sunt apele – apare cu timpul și roata, care face făină…. Așa și în Chișinăul nostru  au fost  construite multe mori– de vânt și de apă… Au trecut ani, și orașul creștea ca pe drojdii. Avea deja nevoie  de o moară nouă, care să nu depindă  nici de puterea apei, nici de cea a vântului. Noul proprietar al morii, sosit recent în oraș, un evreu, a cumpărat o moară de lemn.  Când sorocul a cerut să fie îmbrăcată în piatră și să fie lărgită – s-a întâmplat nenorocul.

Proprietarul, spunea vorba în târg, avea doar o singură fiică – gingașă și cuminte. Își creștea singur copila, vroia să fie un tată bun, să-i lase moara aducătoare de venit pentru a-i ușura viața. De aceea deseori lua copila cu el în trăsură să vadă oamenii, moara, să știe cum stau lucrurile. Nemaiauzită purtare a unui tată pentru acele vremuri față de o fiică. Fetele trebuiau crescute  acasă, învățate să-și coase zestrea și să se învețe să aibă grijă de treburile casei.

Curând începuse ridicarea din piatră a pereților. Meșterii așezau cu grijă pietrele albe  și conturau zidurile. Într-o noapte clopotele bisericii din apropiere prinse să sune răscolitor, a nenorocire. Flăcări roșii cuprinseră moara de parcă  un suflu nevăzut pârjolea zidul. Neputincioși au privit  cum  focul  mistuia nesățios lemnul și piatra. Dimineața razele soarelui au adus la lumină zidurile arse și neterminate. Repede în târg se zvonise că nu era prima proprietate a evreului care arsese, că au fost și altele,  și se șopteau pe la spate că e blestemat  și că și soția i-a pierit în flăcări. Nu se mai știe dacă a fost mână de om sau o întâmplare. Cu îndârjire ridica ziduri noi, cu meșteri noi, cu piatră nouă, care lucrau zi și noapte. Se știa din bătrâni, că o zidire rezistentă cere un dar mortal. Și moara cerea jertfa sa – o ființă vie. Bătrânul evreu făcuse legământul cu sine și soarta: va plăti jertfa – prima ființă  care va intra în moară vineri seara  va fi lăsată să moară peste noapte. Chemase o slujnică bătrână, să-i aducă de mâncare și se rugase lui Dumnezeu să aducă pașii bătrânei către moară. Se gândise astfel că  va putea învinge puterea blestemului. Dar se îmbolnăvise bătrâna slujnică și-i spusese fetei că nu putea merge. Copila evreului, dornică să-i fie  de ajutor, porni cu mâncarea spre moară. Nici întunericul nopții fără lună, nici câinii lătrând în hudițe, nici singurătatea nu speriară fata. Când a deschis ușa morii, și și-a strigat tatăl, ecoul urcase pe zidării și se pierdu în înălțime. Bătrânul tată încremeni de durere. Destinul îi ceruse cea mai grea jertfă – propriul copil, iar legămintele cereau îndeplinirea lor. Îi spuse fetei că urmează să-l aștepte un pic, părăsise moara încuiată și cu pași grei se îndepărtase spre casa de rugăciune.

Noaptea focul anunțat năvalnic de clopotele bisericii și-a luat tributul chezășuit. Flăcările păreau vii și se ridicaseră de puteau fi văzute din orice colț al târgului. Oamenii treziți în toiul nopții,  buimaci, trăiau nenorocirea distrugerii. Spre dimineață, cu pași împleticiți și cu părul albit de durere, bătrânul tată căuta cu disperare rămășițele copilei. Cu uimire urmăreau toți această căutare. Nu găsi nici urmă de fată. Doar moara peste noapte și-a înroșit pereții pentru totdeauna…

Au trecut anii… Moara nu mai macină făină, dar legenda spune că și până astăzi  se aude înăuntru plâns și suspin, iar uneori poți zări la ferestre o adiere de lumină, și o  fată îmbrăcată în veșminte albe cu o lumânare în mână…

Notă:

Este una dintre primele mori cu aburi din Chișinău, ridicată încă în 1850. În perioada a câtorva zeci de ani aceasta devine una din cele mai importante clădiri nu doar de pe Colina Inzov, dar și din tot  orașul. Dat fiind faptul că nu era o moară simplă, ci o clădire din piatră albă cu cinci nivele, învăluită mereu în ”praful” de făină, localnicii o numeau inițial ”Moara Albă”.

În 1889 proprietar devine Avram Levenzon. Acesta împreună cu fratele soției sale, construiesc alături de moară un magazine, de unde chișinăuienii puteau cumpăra bunătăți coapte din făina proaspăt cernută.

Denumirea de “Moara Roșie” apare mai târziu după o întâmplare nefericită. În 1901 avusese loc un incendiu de proporții, în care și-au pierdut viața câțiva oameni, iar proprietarii au fost nevoiți să reconstruiască moara din nou…

Ruinele Muzeului Bisericesc/Catedrala Veche

Muzeul Bisericesc juridic ia naștere la 4 aprilie 1904, odată cu înființarea Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău, prin efortul distinsului savant basarabean Ioan Halippa.

Conform regulamentului, Societatea avea drept scop studierea multilaterală al trecutului Bisericii locale, începând cu ivirea creștinismului în hotarele Basarabiei. Activitatea Societății a fost îndreptată spre căutarea, păstrarea și studierea monumentelor, care se referă la înființarea bisericilor, înființarea parohiilor, a ierarhiei bisericești atât a celei superioare, cât și celei inferioare, a vieții religios-morale a clerului și a mirenilor, a situației educative, contra răspândirei ereziilor și a sectelor. Societatea s-a îngrijit de adunarea documentelor scrise, ce se referă la partea bisericească, de asemenea și de cărțile bisericești, icoane și în general de toate lucrurile bisericești, aduce la cunoștință, descrise, prelucrează materialul arheologico-bisericesc, istoric și etnologic, care se păstrează în intituții și la persoane particulare.

Pentru realizarea obiectivelor propuse Societatea avea drept pentru păstrarea antichităților bisericești, un muzeu, o bibliotecă, arhivă și dreptul de a edita o revistă. Astfel, în perioada anilor 1909-1934 Societatea a editat Revistă științifică, unde au debutat ierarhi, preoți, teologi și cercetători români din Basarabia, apoi, din întreagă România. Au văzut lumina tiparului 24 de volume.

Societatea tindea spre realizarea și altui scop, prevăzut de regulament, și anume: îmbogățirea fondului muzeului bisericesc.

La 20 mai 1920 muzeul a fost vizitat de Regele României Ferdinand I și Regina Maria cu Regală Principesa Elisabeta. La fel a muzeul a primit pe Mitropolitul Miron Cristea (viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), Octavian Goga – ministru al Cultelor, Visarion Puiu – episcop de Argeș, veniți în Chișinău cu prilejul inscaunării a Mitropolitului Gurie Grosu. În 1919 muzeul a vizitat O. Tafrali – profesor de la universitatea din Iași. La 28 octombrie aceluiași an, Nicolae Iorga, care s-a interesat cu amânuntul de tezaurul acestui muzeu, notându-și impresiile sale în cartea de aur a vizitatorilor: „Am cercetat frumoasa culegere, luându-mi îndatorire de-a o îmbogăți, am admirat ce poate dragostea unită cu credința și hărnicia”.

Până la 1940, Muzeul se afla în clădirea Casei Eparhiale de pe bulevardul Împăratul Alexandru, edificiul supranumit „Serafimovsky Dom” (casa lui Serafim, în cinstea Arhiepiscopului de Chișinău și Hotin Serafim Ciceagov, fondatorul acestei clădiri). În 1941 clădirea a fost aruncată în aer de către armata sovietică, iar mai tîrziu, după finisarea războiului, a fost și demolată complet.

În 1940 Muzeul a fost evacuat în România. Odată cu restabilirea vieții eclesiastice din Basarabia din anul 1941 s-a pus problema reanimării Muzeului, inițiator fiind parohul bisericii Sfinții Arhangheli – preotul Paul Mihail. Cercetătorul Gheorghe Bezviconi arată că „…În casa bătrânească a Mitropolitului Gavriil, din faţa bisericii s-a reînfiinţat Muzeul Istoric-Bisericesc al Basarabiei, în trecut ctitoria neuitatului Iosif Parhomovici…”. Anume aici, în primii ani de activitate în calitate de mitropolit al eparhiei Chișinăului și Hotinului a locuit Gavriil Bănulescu-Bodoni. Edificiul, construit în 1792, se afla în apropierea bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, cunoscută și cu denumirea de Catedrala Veche sau Soborul Vechi. După 150 ani, locul a devenit tot mai mult acăpărat de clădiri lipsite de gust arhitectonic, precum și o sinagoră, care nu numai că au distrus aspectul autentic, dar au și strâmtorat accesul către sfântul locaș.

La 24 mai 1942, urmare vizitei guvernatorului Basarabiei, Constantin G. Voiculescu, părintele Paul obține înlăturarea a 28 de clădiri și a sinagogii construite pe teritoriul cimitirului bisericii, lărgirea și pavarea drumului despre Soborul vechi, restaurarea reședinții mitropolitului Gavriil, transformarea acesteia în Muzeul Bisericesc și însărcinarea preotului Paul în proiectul de organizarea Muzeului. Lucru a fost realizat în cinci luni de zile, sub directă îndrumare a guvernatorului, cu cheltuiala Directoratului Românizării, planul arhitectoral de Teodor Duțescu și antrepriză de Petre Lupescu.

În toată această perioada, ctitorul și sprijinitorul principal a fost ierarhul Bisericii Basarabene, care a căutat modalități de dotare și îmbogățirea fondului muzeului cu odoare bisericești, cărți și obiecte tradiționale românești.

A fost creată și o Comisie pentru organizarea muzeului în frunte cu Efrem Enăchescu, Arhiepiscop-Locotenent de Chișinău. Din comisie făceau parte Directorul Învățământului și al Cultelor Titus Hotnog, Directorul Arhivelor Statului L.T. Boga, Directorul Muzeului Regional al Basarabiei Iosif Lepși, preoții Nicolae Bolboceanu, Alexandru Severin și Paul Mihail. Comisia a primit și sumă de 126,200 lei pentru cheltuieli de organizare a Muzeului.

Redeschiderea muzeului bisericesc din Chişinău a avut loc la 1 noiembrie 1942, în cadrul festivităților dedicate Dezrobirii Basarabiei. La inaugurarea noului sediu a fost prezenți conducerea orașului, ierarhi și clerici basarabeni, intelectuali și multă lume din Basarabia.

În biblioteca Muzeului a fost semnat și un document oficial pe un pergament, împodobit cu chenar: „Această casă zidită la 1792 a fost reședința scaunului celui dintâi Mitropolit al Basarabiei, Gavriil Bănulescu – român de baștină. În ea s-au zămâslit și întocmit însemnate documente, privind apărarea vechilor legiuiri ale Moldovei și obiceiurile pământului, precum și organizarea nouă a vieții administrative bisericești din Basarabia. Scaunul mitropolitan sub Gavriil Bănulescu (1812-1821), alături de Vechea Catedrală, a fost un focat de lumină cărturărească și un izvor de înțelepciune și de mângâiere pentru români moldoveni zmulși din obștea românească.  La un an după a doua dezrobire a Basarabiei, prin vitejia oștirii române și germane, de sub comanda Mareșalului Ion Antonescu, Înaltă Ocârmuire din Basarabia, din îndemn creștinesc și românesc, a hotărât să tocmească din nou acest lăcaș, rânduind în el Muzeu Bisericesc, pus sub stăpânirea și oblăduirea Arhiepiscopiei Chișinăului. Deschiderea acestui Muzeu Bisericesc a avut loc la 1 Noiembrie 1942, în zilele M.S. Regelui Mihai I al tuturor românilor,…”.

Astfel, din inițiativa lui Paul Mihail și prin susținerea conducerii Basarabiei și administrației locale „prin transformarea vechiului palat ruinat, al celui dintâi mitropolit al Basarabiei, în Muzeu Bisericesc, se păstează clădirea ca monument de veche arhitectură moldovenească, redându-se Bisericii fosta Mitropolie cu un teren de peste 2 ha. Orașul Chișinău s-a îmbogățit cu un așezământ de înaltă cultură istorico-bisericească, cu o frumoasă și largă priveliște spre ogoarele și dealurile înconjurate, iar Neamul românesc cu o mărturie a trecutului istoric și bisericesc al Basarabiei”.

Dar activitatea Muzeului nu a durat mult. Munca prodigioasă a părintelui Paul Mihail a fost stopată de revenirea sovieticilor, a patrimoniul nestemat a dispărut fără urme.

După 1944 Muzeul este devastat, patrimoniul muzeului a fost evacuat în localitatea Plopşor, jud. Dolj. Când armata sovietică ocupă România, lăzile cu bunurile Muzeului dispar. Ulterioară soarta a exponatelor nu este cunoscută.

Custodile Muzeului – părintele Paul Mihail, a muncit mult pentru reabilitatea și conservarea antichităților bisericești, tot el a a suferit mult după distrugerea Muzeului și dispăriția obiectelor muzela. El își amintește cu durere în suflet: „[…] A rămas Muzeul istoric-bisericesc, cel plin cu cărți vechi și manuscrise multe, comoara trecutului istoric-bisericesc al Basarabiei, cu documente, obiecte de artă și veșminte. Atâtea mitre arhierești, atâtea cărți și evanghelii îmbrăcate în aur și argint, atâtea cruci vechi de chiparos, atâtea odoare și icoane! Cazania mitropolitului Varlaam, Viețile Sfinților ale lui Dosoftei, Biblia lui Șerban Cantacuzino, Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur, Evanghelii, manuscripte românești și slavone, grecești și rusești […]”.

Clădirea Muzeului a fost demolată de rând cu Soborul Vechi în anii ’60 ai sec.XX. Clădirea vechiului Sobor a fost demolată de autoritățile sovietice și înlocuită cu cinematograful „Moscova”, ulterior transformat în Teatrul „Eugen Ionesco”. Clădirea Casei Eparhiale a fost demolată în 1960, când au avut loc modificări de arhitectură urbană în zonă, atunci fiind ridicat de autorități un monument consacrat eroilor comsomoliști.

La 5 noiembrie 2021, cu prilejul marcării celor 200 ani de la trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni și mai ales urmarea canonizării acestuia, în preajma Teatrului „Eugen Ionesco” au fost lansate săpături arheologice, „în căutarea fundației clădirii Muzeului Bisericesc și a clădirii unde a locuit primii ani mitropolitul Bănulescu-Bodoni. Clădirea se afla în preajma bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” și a fost aruncată în aer de către comuniști în ’63, în contextul restructurării orașului în stil sovietic. Urmele acesteia au fost date uitării pentru 60 de ani…

În această zonă au fost descoperite și parțial cercetate fundațiile unui edificiu și trei structuri subterane din piatră, demolate în anii 1960.

De asemenea, se mai planifică inițierea unui proiect de conservare și muzeificare a urmelor clădirilor dispărute: biserica ,,Arhanghelii Mihail și Gavriil (Catedrala Veche) și Muzeul Bisericesc, pe terenul din adiacența Teatrului ,,Eugen Ionesco”.

Toate aceste acțiuni au menirea să contribuie la restaurarea, conservarea și valorificarea durabilă a obiectivelor arheologice, ce au o mare valoare istorică și arhitecturală.

Textul dat este pregătit pe baza articolului semnat de către preotul Maxim Melinti.

Cafeneaua „Babă Neagră” by Mariana Zabrian

Există gusturi care nu sunt doar despre mâncare, ci despre copilărie, familie și locurile de unde venim. Pentru Mariana Zabrian, unul dintre aceste gusturi este Babă Neagră – desertul tradițional moldovenesc, cunoscut mai ales în nordul țării.

Inspirată de rețeta moștenită de la bunica sa, Mariana a transformat o tradiție de familie într-o poveste antreprenorială care a făcut ca acest desert să ajungă la tot mai mulți oameni. A început să prepare și să promoveze Babă Neagră la târguri și evenimente cu producători locali, unde desertul a devenit rapid apreciat de cei care își aminteau de gustul copilăriei.

Babă Neagră este un desert care impresionează prin simplitatea ingredientelor, dar mai ales prin modul de preparare. Rețeta tradițională și timpul îndelungat de coacere îi oferă textura moale și poroasă și culoarea întunecată, care i-a dat și numele. Pentru Mariana, păstrarea gustului autentic este esențială, iar tradiția este dusă mai departe cu grijă și respect pentru rețeta familiei.

Astăzi, povestea Babei Negre poate fi descoperită și în inima Chișinăului, la Cafeneaua „Babă Neagră” by Mariana Zabrian, un loc dedicat deserturilor tradiționale moldovenești. Pe lângă celebra Babă Neagră, vizitatorii pot descoperi și alte gusturi inspirate din gastronomia de acasă. Cafeneaua este inclusă și în oferta turistică a Chișinăului, ca experiență gastronomică locală.

Pentru cei care vizitează Chișinăul și vor să descopere Moldova prin gusturile sale autentice, Babă Neagră este o experiență de încercat. Este mai mult decât un desert: este o parte din patrimoniul gastronomic al țării și o poveste despre cum o rețetă transmisă din generație în generație poate primi o nouă viață.

Iar în spatele acestei povești se află Mariana Zabrian, care demonstrează că tradițiile moldovenești pot deveni nu doar amintiri, ci și experiențe pe care le putem împărtăși cu oaspeții noștri, cu turiștii și cu generațiile următoare.

Povestea turtei “Babă Neagră”

Era un timp când ursitoarele îndeplineau voințele oamenilor, urzeau destine, schimbau soarta tuturor ființelor vii – ori înspre bine, ori înspre rău. Unele ursitoare erau tinere și frumoase, și purtau haine albe, mătăsoase, iar altele – bătrâne și clonțoase, purtau haine negre, acoperite de cenușă. Dăruiau sau pedepseau după chef: și femei, și bărbați; tineri sau bătrâni, și deseori se încurcau în urzeli. Multe lucruri din viața noastră au rămas din timpurile când ursitoarele făceau parte din viața oamenilor.

Într-un sat locuia o bătrână împreună cu nepoata sa. I se prăpădise părinții de tineri și era crescută de bunica ei. Era cuminte fata ca o rugăciune și îngăduitoare ca o duminică, numai că nu scotea nici un cuvânt. Erau mirați toți de tăcerea ei, pentru că auzea și înțelegea cele spuse, dar nu vorbea nimănui și nu-i auzise nimeni niciodată glasul. Bunica ținea la copilă ca la ochii din cap și o învăța meșteșugurile pe care le cunoștea: doftorea bolnavi, moșea femeile din sat, se pricepea la plante de câmp și de pădure.  Și în  toate casele era poftită bunica și când se pregăteau mese mari: de nuntă, botez sau de pomenire. Cunoștea bătrâna tainele cuptoarelor,  rostul  coptului pâinii, și cunoștea cum din bucate puține să pregătesc bucate pentru o mulțime de oameni. Sporea munca în mâinile ei, de le era tuturor de mirare la toate câte se pricepea. Știa să înfunde meșteșugit cuptorul plin cu oale, să țină focul potrivit așa încât mesele și bucatele să fie spre împlinire pe masă: sarmale, carne sau plăcinte. Fata învăța lângă bunica ei tainele ascunse, fiindu-I de mare ajutor. Și tăcea…

Într-o zi copila a fost trimisă de bunică să aducă flori de soc și iasomie din Valea Fermecată. Nu mai ținea minte nimeni de ce i se spunea astfel acestui loc. Era un  luminiș în mijlocul pădurii, unde ajungea cărarea din marginea satului.  Deseori putea fi văzută fata aici, strângând buruieni de leac, ciuperci sau flori. Dar de data asta, ajunsă în vale, fata  auzi o chemare tainică – ca o adiere de vânt, sau un tremor de frunze, ca înainte de ploaie. Precaută întotdeauna, acum cedă chemării și se îndreptă spre locul de unde venea zgomotul abia simțit. Uitase fata că la sfârșit de prier se adunau ursitoarele în locuri dosite de ochii lumii – și dansau, și cântau, și urzeau taine și destine… Muritorilor de rând nu le era dat să le vadă nici în ruptul capului. Doar unui suflet curat și fără prihană îi era îngăduită vederea dansului lor. A rămas în loc tăinuit, uimită de ce îi vedeau ochii. Ursitoarele, cu coronițe de flori pe cap,  venise fiecare cu câte un dar în poiana fermecată: și-au adus prinosul pentru a coace o turtă în apusul soarelui. Una dintre ursitoare adusese câteva ouă de la Pasărea Măiastră, untdelemnul l-au adus din potirul cu mir, făina din belșugul roditor al pământului, laptele muls din Calea Lacteie și miere albă de la albinele de argint. O ursitoare bătrână, îmbrăcată în haină neagră, aduna toate darurile în măsuri cunoscute ei, cu o grijă aparte a ordinii în care erau amestecate. Ursitoarele fermecau plămădeala  și dăruiau turta cu virtuți: cu bucurie, cu alint, cu împlinire, cu dragoste și dăruire de sine. La apus de soare, în ultimele sale raze, turta s-a copt, împrăștiind în jurul său mireasmă amețitoare, de ți se făcea gura apă.

Copila, obosită în  priveghiul ei de taină, încercase  să-și dezmorțească picioarele obosite. Doar atunci vrăjitoarele au observat fata. Mare le-a fost mirarea, când au înțeles că fata și le vede, și le aude. Doar ursitoarea bătrână, cu înțelepciunea ei, le spuse că fusese scris în stele ca acest suflet curat să cunoască despre ele. Nu putea să spună nimănui despre ce văzuse și pentru că era cuminte a fost dăruită de ursitoare cu secretul cunoașterii acestei turte dulci. Ursitoarea bătrână o invită să  muște din turta  miraculoasă,  apoi au condus-o spre cărarea ce ducea spre sat. Știa copila că primise binecuvântare de la ursitoare să coacă turta și pentru oameni…Ca să devină un pic mai sinceri, un pic mai împliniți, un pic mai fericiți…

Și de atunci au început moldovenii să coacă ”baba neagră” – toate ingredientele din ea fiind albe la început, iar turta la urmă pomenindu-se neagră…

Restaurantul „Sălcioara”

Situat în inima Chișinăului, pe strada Pușkin 39, restaurantul „Sălcioara” oferă vizitatorilor posibilitatea de a descoperi tradițiile gastronomice ale Republicii Moldova într-o atmosferă inspirată din cultura și stilul tradițional moldovenesc.

Interiorul restaurantului este amenajat în stil național, cu elemente decorative care evocă atmosfera caselor tradiționale și valorile culturale ale Moldovei. Experiența este completată de un meniu bazat pe rețete tradiționale, transmise de-a lungul generațiilor și reinterpretate pentru oaspeții de astăzi.

Printre preparatele reprezentative ale restaurantului se numără tochitura „Sălcioara”, mămăliguța cu brânză, smântână și scrob, sarmalele „Dor de Casă”, zeama cu tăiței, costițele de porc, plăcintele țărănești și mielul la cuptor. Pentru desert, vizitatorii pot încerca delicii tradiționale precum „Cușma lui Guguță”, baba neagră cu înghețată sau prunele umplute cu nuci.

Restaurantul dispune și de spații pentru evenimente și întâlniri private. Sala principală poate găzdui până la 30 de persoane, „Casa Mare” – până la 18 persoane, iar sala VIP – până la 12 persoane.

„Sălcioara” este o alegere potrivită pentru turiștii care doresc să descopere Chișinăul și prin intermediul gastronomiei locale – de la gustul bucatelor tradiționale până la atmosfera inspirată din patrimoniul cultural moldovenesc.