Strada Kiev

Până la cel de-al Doilea război mondial, aici se afla o suburbie a orașului, cu străzi înguste și case joase. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost cumpărată de oraș și inclusă în limitele orașului. Strada Kiev începe de la strada Tudor Vladimirescu (fosta stradă Kalinin) până la Piața Aleku Russo (fosta Piață Gheorghe Dimitrov). Este situată în sectorul Râșcani și are o lungime de numai 0,5 kilometri.
În 1944, în legătură cu înființarea detașamentului aviatic Chișinău, aici a fost construit primul aerodrom. Pista acestuia era amplasată pe locul actualelor străzi Kiev și Moskova.

În anii ’60 ai sec. XX a fost începută construcția unui nou aeroport, iar pe teritoriul celui vechi au început să se construiască case de locuit. Clădirea aerodromului vechi s-a păstrat parțial (strada Dimitrov, nr. 5).  În ultimii ani sovietici aici s-a aflat biroul de contabilitate al Comitetului Komsomolist al diraionului Okteabriskii. Fosta pistă era situată exact de-a lungul străzii Kiev și a bdului Moskova.

Strada a fost inițial numită în onoarea lui G. M. Dimitrov, o figură însemnată a mișcării comuniste bulgare și internaționale.

În anii ’60 a început de-a lungul străzii  construcția blocurilor de locuit cu 4 și 5 etaje. Principiile planificării libere cu crearea de spații verzi mari au fost utilizate în organizarea zonelor adiacente.

În partea sa de nord strada  se contopește cu piața Aleku Russo – (până în 1981 Piața Reunificării, apoi Piața G. Dimitrov). Este situată la intersecția bulevardului Moskova cu străzile Kiev, Bogdan Voevod și Aleku Russo. Din punct de vedere arhitectural și al organizării urbanistice, aparține tipului de piețe deschise. Construcția pieței a început în toamna anului 1959. La început, aici au fost ridicate doar clădiri cu 5 etaje. După finalizarea construcției au fost ridicate și câteva clădiri rezidențiale cu 11 etaje „Yuzhenergo-Remont” și a unei clădiri rezidențiale cu 9 etaje.

La începutul anilor 1990, strada și-a schimbat denumirea în cea actuală – strada Kiev.

Strada Petru Movilă

Strada Mitropolit Petru Movilă din Chișinău.

Este situată în zona centrală a oraşului, între străzile Alexei Sciusev şi strada Columna, având lungimea de circa 1 km. Poartă numele mitropolitului Petru Movilă (1565-1646), personalitate notorie în istoria culturii Moldovei, Ucrainei şi a Rusiei, fondator de şcoli şi reformator al religiei ortodoxe, autor şi editor de cărţi. în vechile planuri ale urbei apare cu denumirile: Moghiliovskaia (până la 1918), Paul Dicescu (1918-1924), Petru Movilă (1924-1944), Berzarin (1944-1990).
Strada datează din primele decenii ale secolului trecut. Cele dintâi clădiri reprezentau, în fond, case de locuit cu câte un nivel. Mai târziu au apărut importante edificii: Gimnaziul Comercial, azi Şcoala nr. 2, Direcţia Fiscală, azi unul din blocurile de studii ale Universităţii Tehnice, ş.a. în capătul de sus al străzii, rămăsese la început un loc viran, care a fost reamenajat apoi într-o piaţă – Piaţa Nemţească, unde după război a fost construit un complex sportiv, transformat mai târziu în Stadionul „Dinamo”. Prin anii 60-70 ai secolului trecut, pe această stradă au fost înălţate clădiri moderne cu multe etaje: Casa Scriitorilor, Casa Editurilor, Combinatul Poligrafic, Tipografia „Ştiinţa”, Magazinul „Bucuria” ş.a.

Bulevardul Grigore Vieru

Bulevardul Grigore Vieru (până în 2010 a fost parte a bd. Renașterii, în anii 1950–1959 str. Țentralnîi Luci) se află în sectorul Râșcani, Chișinău. Este o magistrală de importanță urbană cu o lungime de cca 1,5 km, începând de la str. Cosmonauților și sfârșind la intersecția cu str. Albișoara.
Între cele două benzi carosabile ale bulevardului este amenajat un spațiu verde îngust, compus dintr-o alee cu bănci și pomi pe margini, care însoțește bulevardul pe toată lungimea lui. Mini parcul este fragmentat în două locuri de intersecții. În perimetrul bulevardului sunt construite edificii cu menire socială și publică, blocuri de locuit cu 4 etaje și cu magazine la parter, printre care:
Banca Națională a Moldovei (nr. 7, 1973, arh. B. Vaisbein);
complexul hotelier Turist (nr. 13, 1971, arh. R. Bekesevici);
Liceul teoretic și căminele studenților de la Universitatea Agrară (nr. 6/2, anii 1950)
La intersecția cu str. Albișoara au fost construite cămine cu 10-12 etaje, care desăvârșesc compozițional trecerea bulevardului înspre splaiul Bâcului.

Strada Bulgară

Una dintre cele mai vechi străzi ale orașului „de sus”, strada Bulgară, încă păstrează liniștea patriarhală și confortul provincial al vechiului Chișinău. Clădirile istorice s-au păstrat parțial doar în partea superioară a străzii.
Strada Bulgară a fost numită în 1834 în onoarea bulgarilor care au fugit de sub jugul otoman de peste Dunăre în Basarabia și s-au stabilit la Chișinău. Bulgarii s-au așezat compact în Chișinău, iar încă din anii 1790 a fost necesar să se lege casele bulgarilor din oraș cu strada care pornește din strada A. Mateevici (fosta stradă Sadovaya). În secolele trecute, această parte a orașului se numea partea Galbinskaya (Galbenă). În stânga și în dreapta mai există încă case rezidențiale de la începutul secolului al XX-lea.
Nu departe se află vechea biserică Sfântul Gheorghe. Aceasta a fost construită în 1830 din fondurile comunității bulgare. Construcția bisericii combină diferite soluții arhitecturale, caracteristice, pe de o parte, pentru clasicism, iar pe de altă parte – pentru arhitectura populară moldovenească. Biserica a fost numită în cinstea neînfricatului preot bulgar Gheorghe. Încă din 1814, el a început să adune materiale și fonduri pentru construcția acestei biserici. Pentru fondurile lipsă a îndrăznit, însoțit de un membru al comunității, să meargă la credincioșii-bulgari din Turcia. Întorcându-se deja acasă cu o sumă mare de bani, pelerinii au dat peste musulmani. Părintele Georgi a fost supus unor torturi teribile. Însoțitorul său a reușit să aducă donațiile colectate la Kishinev. El a povestit tuturor despre martiriul părintelui.

Această stradă și-a schimbat denumirea o singură dată – din 1924 până în 1924 apurtat numele generalului român Drăgălin.

Strada Pietonală „Eugen Doga”

Strada Eugen Doga (în perioada anilor 1997-2015 a purtat numele lui  Alexandru Diordiță), este, la moment, unica  stradă pietonală din centrul orașului Chișinău, cuprinsă între străzile Columna și Constantin Tănase.

Traseul de 250 m, care leagă scuarul Catedralei de strada Constantin Tănase, a apărut pe harta orașului Chișinău în primul sfert al secolului  XIX, când era parte a străzii Pavlovskaia, care făcea legătură între scuar și strada Albișoara – urmând aproximativ traiectoriile străzilor contemporane Eugen Doga și Petru Rareș. După intrarea Basarabiei în componența României Mari, denumirea străzii a fost românizată – Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Până în 1940, strada a fost redenumită repetat – întâi Lascăr Catargiu, apoi Petru Rareș.

La sfârșitul anilor 1940, strada a devenit parte componentă a bulevardului Țentralnîi Luci (din rusă „Raza centrală”) – actualmente despărțit în bulevardele Renașterii și Grigore Vieru. Traficul de pe bulevardul încărcat nu trecea însă pe aici, fiind redirecționat împrejur – pe străzile paralele Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni și Aleksandr Pușkin (denumiri curente). După obținerea independenței, strada a fost parte componentă a străzii Cosmonauților – actualmente str. Constantin Tănase. A fost redenumită în memoria politicianului Alexandru Diordița în 1997, conform Hotărârii de Guvern nr. 686 din 13 decembrie 1996 „cu privire la eternizarea memoriei dlui Alexandru Diordița”. În noiembrie 2015, Consiliul municipal Chișinău a luat decizia de a redenumi strada în cinstea compozitorului Eugen Doga.

Intenția autorităților de a transforma strada în una pietonală a apărut în februarie 2013. Începând cu 22 aprilie 2013, circulația automobilelor a fost interzisă, cu excepția riveranilor și vehiculelor de deservire, dar această regulă a fost însă încălcată încă un timp îndelungat. În mai 2013 s-a anunțat că un producător local și-ar fi asumat cheltuielile de 5 milioane de lei pentru reamenajare. Într-un final, cheltuielile au ajuns la 12 milioane de lei, agentul economic contribuind cu 3 milioane, iar restul banilor fiind alocați din bugetul municipal. Lucrările de amenajare au inclus instalarea unui pavaj de granit, a unei rețele de scurgere pluvială, a unor felinare noi, cât și alte modificări cosmetice și decorative.Transformarea în stradă pietonală a durat doi ani, darea în exploatare fiind amânată de mai multe ori.

Inaugurarea străzii pietonale a avut loc în 2014. Presa a raportat în repetate rânduri despre calitatea proastă a pavajului de granit.

În anul 2023 partea centrală a pavajului a fost înlocuită cu clape gigantice de pian, pentru ca pietonilor sa le fie mai comod să se deplaseze.

Strada Armenească

Comunitatea armeană și-a lăsat o amprenta serioasă asupra istoriei și geografiei Chișinăului. De fapt, comunitatea armeană se simte onorată că aici există o stradă care le marchează apartenența identitară și susține că Biserica Apostolică Armeană „Sfînta Maica Domnului”din Chișinău, împreună cu strada Armenească este locul regăsirii tuturor armenilor apartenenți ai acestui spațiu și plecați de acasă.  Și câteva momente curioase vor fi descrise în continuare:

1. În izvoarele istorice se vorbește despre existența a două străzi armenești. Prima (neoficială) se afla în partea dreaptă a rîului Bîc (zona veche a orașului). A doua, constituită în partea orașului nou în 1835, atunci cînd se finaliza noul plan urbanistic al Chișinăului, poate fi lesne depistată și astăzi pe harta străzilor capitalei Republicii Moldova.

2. La 4 ianuarie 1817, descriind orașul Chișinău, călătorul englez William Mac-Michael scria: „Printre mulțimea ciudată deosebeai aici (…) și mulți armeni, atît de numeroși, încît ocupau o stradă întreagă. În mijlocul norodului (…) trăsura unei agere frumoase copile, fata vlădicăi armenesc, mergea încet pe strada îngustă și păcătoasă (…) Astfel stăteau lucrurile … în cartierul de jos al bazarului (…)”.

3. Lipsa oficială a denumirii străzilor în partea veche a orașului ținea de faptul că majoritatea erau locuite de grupuri etnice, fiind denumite după cei care le populau, și arătau mai mult ca niște cartiere etnice. Afirmația lui Ștefan Ciobanu că armenii la începutul sec. XIX trăiau pe strada lor – ne face să conchidem că aceasta nu putea fi decît străduța „cufundată vara în praf, primăvara și toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”, pe care a fost înălțată Biserica Armenească „Sf. Maica Domnului”, căreia i s-a mai zis Veche.

4. Denumirea „veche” ulterior s-a extins atît asupra bisericii, cît și asupra străzii, ceea ce făcea diferența dintre strada Armenească din zona veche și, respectiv, cea nouă a orașului, una longitudinală și alta transversală.

5. Începutul celei de-a doua străzi Armenești este legat de transferarea la Chișinău, după 1812, a Arhiepiscopiei Armene, constituite la 1809, printr-un ucaz al țarului Aleksandru I, pe teritoriul Principatelor Moldovei și al Munteniei.

6. În 1813, pentru Casa Episcopală Armeană la Chișinău, dar și pentru construcția unor case parohiale, guvernatorul Basarabiei i-a atribuit Arhiepiscopiei Armene un teritoriu cu o suprafață de circa 25 de mii desetine de pămînt (aproape 27 ha – n.n.) cuprins, ulterior, între străzile actuale bd. Ștefan cel Mare și Sfînt, str. 31 August 1989, str. Tighina și str. Armenească. Suprafața de teren pusă la dispoziție constituia „cartierul” pe care îl ocupa arhiepiscopul (1809–1828) armean Grigor Zakarian la Chișinău. Acesta mai era numit și Mitropolia Armenească, iar arhiepiscopul avea statut de mitropolit. Potrivit proiectului de localizare, suprafața de teren oferită Arhiepiscopiei era numită „curte armenească” și era împrejmuită cu un gard așa cum ne-o prezintă denominațiile în rusă – Aрмянское подворье și Aрмянская ограда. Teritoriul Arhiepiscopiei aparținea mănăstirii de Echmiadzin, locația Patriarhului Suprem și Catolicosului Tuturor Armenilor. Casa Episcopală în interiorul curții era localizată undeva la mijloc, actualmente, str. Bulgară.

7. În 1813 începe elaborarea unui prim proiect al orașului, încredințat de către guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, arhitectului gubernial Mihail Ozmidov. Lucrările de formare a Chișinăului, drept capitală a provinciei Basarabia, au durat pînă pe 9 august 1834, atunci cînd planul definitiv al orașului, cu o tramă stradală ortogonală, diferită de tradiția locală, a fost aprobat de Nicolae I. Străzile au fost denumite în 1818, atunci cînd A. N. Bahmetiev, guvernatorul militar al Podoliei, a efectuat o schiță a orașului cu localizarea străzilor pînă la str. actuală M. Kogălniceanu. Respectiv străzii Armenești, din „partea de sus” a orașului, i s-a dat numele reieșind din amplasarea imediată a Arhiepiscopiei Armene. În preajma acesteia, la 1825, a fost deschisă Piața Nouă (astăzi Centrală), cu spații comerciale mobile și destul de frumoase pentru acea perioadă. Doar în cadrul acesteia toți negustorii din Chișinău erau obligați să-și vîndă mărfurile, fiindu-le interzisă practicarea comerțului în preajma caselor lor amplasate în partea veche a orașului. Atașați de poziția propriilor prăvălii, 2000 de proprietari armeni, bulgari, greci și evrei și-au arătat nemulțumirea într-o scrisoare, din 18 iulie 1826, adresată guvernatorului civil al Basarabiei, V. F. Tișkovski. Totuși, lucrurile nu s-au schimbat, iar tîrgul vechi, treptat, și-a pierdut din însemnătate, ca și de altfel „partea de jos” a orașului.

8. În 1902, porțiuni ale străzii Armenești noi precum și ale celei vechi au fost pavate cu granit adus din Podolia între 1888 și 1889. După construirea apeductului de către inginerul Haris, la 15 decembrie 1892, strada Armenească din „partea de sus” a orașului era asigurată cu apă, care venea de la izvoarele Fîntîna Mare şi Arteziană. Locuitorii străzii care utilizau apa trebuiau s-o plătească. Astfel, de exemplu, de la cei care luau pînă la 300 de căldări de apă pe zi se percepeau 25 de copeici, iar de la cei care luau mai mult de 1 000 de căldări pe zi se luau doar 12 copeici. Dacă apa era utilizată pentru adăparea animalelor, se lua doar 1 copeică pe zi.

9. Într-un raport din 29 decembrie 1921 se menționa că murdăria „cu mirosuri pestrițe” „ajunge sub orice limite”. Însuși Ștefan Ciobanu, prin afirmația că „de la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă a orașului”, pare să tragă jaloane în acest sens, arătîndu-ne existența a două lumi.

10. La 29 februarie 1924, toate străzile din Chișinău au fost redenumite. Strada Armenească „de sus” a fost denumită Cetatea Albă, ulterior în cinstea Mareșalului Pietro Badoglio, iar cea „de jos” – Gh. Asachi. Cu toate acestea, din inerție, atît populația, cît și administrația românească le consemnau Armenească și Veche Armenească. După 28 iunie 1940, autorităţile sovietice au restabilit numele străzilor existente pînă la 1924. La 12 aprilie 1941, cînd oraşul Chişinău a fost divizat în trei raioane urbane: Stalinski, Krasnoarmeiski şi Leninski, strada Armenească făcea parte din ultimul. Tot atunci a început implementarea planului reconstruirii Chişinăului în stil sovietic. În ceea ce privește strada Armenească, după decizia din 7 decembrie 1949, luată de autoritățile sovietice în privința naționalizării clădirii nr. 47, adică a Casei Eparhiale Armenești, nimic nu mai amintea în acest perimetru de elementul armean perpetuat odinioară în acest teritoriu. Astăzi, cu o lungime de 1,8 km, strada Armenească din Chișinău figurează în categoria simbolurilor care „povestesc” nu doar relaţia dintre timp şi istorie, dar și istoria devenirii unei spațialități socioidentitare în care s-a înscris comunitatea armeană.

(Din lucrările dnei Lidia PRISAC, doctor în istorie și
dl Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie)