Statuia lui Stefan cel Mare și Sfânt

Monument-călător, inaugurat la 29 aprilie 1928, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu România.
În iunie 1940 a fost evacuat in România, iar în 1942 – readus la Chișinău, în anul 1944 – evacuat din nou. Cu un an mai târziu a fost readus și reinstalat la Chișinău. Autor – Alexandru Plămădeală.

Monumentul Reginei Maria

Maria de Edinburgh – Saxa – Coburg – Gotha, s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwel Park, din comitatul Kent – Marea Britanie, ca fiică a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii și a Marii Ducese Maria, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei și a Prințesei Maria de Hessen.

Educația primită de Prințesa Maria este una cu adevărat regală. Iată cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: „credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei„.

Căsătorită cu prințul moștenitor Ferdinand, în decembrie 1891, Maria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu Regele Carol, care o izola total la Peleș și îi interzicea orice contact cu personalități politice sau culturale românești. „În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților”,  avea sa scrie mai târziu Regina. În numai câțiva ani de zile însă, după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) și Mărioara (1899), Principesa Maria se va înfățișa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Ultimul copil al Mariei, Principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Război Mondial. Mormântul său se află la Castelul Bran din Sinaia, România. Inteligentă și plină de vitalitate, Maria întruchipa totodată și idealul romantic al oricărui bărbat de la acea vreme, fiind sănătoasă, nobilă în atitudini și foarte femeie. În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o „capcană”, că i s-a atribuit doar „misiunea” de a naște un moștenitor pentru Tronul lui Carol I, că își va distruge tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de servitoare și guvernante.

În octombrie 1917, pe frontul din Moldova, Regina s-a încadrat, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front Cireșoaia în fața cotei 443, pe linia întâi, în prima tranșee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotărâtă pentru rezistență și ofensivă pe frontul din Moldova și, dacă studiem cu atenție memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei.

În biografia acestei femei proeminente se află și un gest care întregește personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, de Bunavestire, Regina Maria a trecut la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la Palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Iubitoare de frumos, Maria avea și o altă modalitate de afirmare a personalității – cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice, printre care și: „Țara mea”, „Visătorul de vise”, „O legendă de la muntele Athos”, „Povestea unei domnițe neascultătoare”, „Gânduri și icoane din vremea războiului”, „Dor nestins”, „Povestea unei inimi”, „Regine încoronate”, „Păsări fantastice pe albastrul cerului”, „Glasul de pe munte”, „Măști”, „Povestea vieții mele”. Lucrările literare au fost scrise în limba engleza și traduse în română, câteva dintre traduceri aparținandu-i lui Nicolae Iorga.

Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalităâi ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitulează așa de greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, fără a pretinde, nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. „Nu suntem„, spunea ea, „ruda saracă”.

Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului decide: „să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lacrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznadăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvantare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.

Sănătatea Reginei începe să se deterioreze și, în 1938, pleacă la o clinică din Dresda, pentru tratament. Aflând de la doctori că sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară și, la 18 iulie 1938, trece în eternitate în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. În testamentul sau moral – „Scrisoare adresată Țării și Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător rămas bun poporului cu care se identificase: „De acum înainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, amintește-ți Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvantez cu ultima mea suflare”.

A cerut, prin testament, ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran.

*************************************************************

În data de 27 martie 2025? la cei 107 ani sărbătoriți de la Unirea Basarabiei cu România, în scuarul liceului „Gheorghe Asachi” din Chișinău,  a fost dezvelit monumentul, dedicat renumitei Regine.

Inițiativa edificării statuii aparține avocatului Iulian Rusanovschi și a fost lansată la 27 martie 2018, la celebrarea Centenarului Marii Uniri.

Monumentul, cu o înălțime de peste șase metri, o reprezintă pe Regina Maria a României în ziua încoronării de la Alba Iulia, ținând în mâna stângă Biblia creștină.

Chipul Reginei Maria a fost realizat în bronz de sculptorul Veaceslav Jiglițchi, iar ținuta artistică a fost supravegheată de o comisie internațională de experți.

Locul (piatra) de temelie a orașului

Piatra de temelie a oraşului Chişinău este o piatră pur simbolică, instalată în anul 1986, la 550 de ani de la prima mențiune a toponimicului „Cheșeneu”. Prima inscripție a fost scrisă cu alfabet chirilic.

Pe 12 octombrie 2011 inscripția a fost renovată, cu modificarea textului deja scris cu alfabet latin.

Se consideră că anume din acest loc și-a început biografia  sa orașul Chişinău.

Statuia lupoaicei romane (Lupa Capitolina)

Este o replică a renumitei statui romane (autor Ettore Ferrari), care a fost dăruită de municipalitatea orașului Roma în primii ani după unirea Basarabiei și Bucovinei cu România (a.1921).
În 1940 statuia, pe motiv politic, a fost topită. În anul 1990, „Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni” a realizat o copie a statuii, care a fost instalată în fața Muzeului Național de Istorie a Republicii Moldova din Chișinău.

Aleea Clasicilor (Aleea Scriitorilor)

Ideea inițierii unei astfel de alee în capitala țării îi aparține sculptorului Alexandru Plămădeală. Aleea a fost inaugurată în anul 1957 în Grădina Publică cu primele 12 busturi ale scriitorilor și poieților clasici. În prezent sunt deja amplasate pe aleile parcului 29 de busturi ale scriitorilor importanți ai literaturii, din România și Republica Moldova, al 29-lea fiind bustul lui A.S.Pușkin – renumitul poiet rus. Bustul lui a fost ridicat tocmai în 1885, pe banii strânși de cetățenii de onoare a orașului. După decesul tragic al poietului, Chișinăul va deveni al treilea oraș din Imperiul Rus, care îl va comemora printr-un monument.  Autor – sculptorul A.Opekusin.

1. Vasile Alecsandri (bustul instalat în 1957) – Scriitor, dramaturg, folclorist, om politic și diplomat.
2. Gheorghe Asachi (bustul instalat în 1957) – Poet, prozator și dramaturg român
3. Dimitrie Cantemir (bustul instalat în 1957) – Scriitor, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog,compozitor, antropolog, cartograf, orientalist, politician.
4. Ion Creangă (bustul instalat în 1957) – Scriitor, povestitor, prozator, teolog, autor de manuale școlare, politician, poet, dascăl și diacon român.
5. Alexandru Donici (bustul instalat în 1957) – Lingvist, traducător, poet.
6. Mihai Eminescu (bustul instalat în 1957) – Poet, prozator și jurnalist.
7. Bogdan Petriceicu Hasdeu (bustul instalat în 1957) – Enciclopedist, scriitor, filolog, lingvist, jurist, folclorist, publicist, istoric, politician.
8. Alexandru Hâjdeu (bustul instalat în 1957) – Cărturar, avocat și scriitor.
9. Nicolae Milescu Spătarul (bustul instalat în 1957) – Autor literar, cărturar, traducător, călător, geograf, diplomat.
10. Constantin Negruzzi (bustul instalat în 1957) – Scriitor și om politic.
11. Alecu Russo (bustul instalat în 1957) – Poet, prozator, eseist, memorialist, critic literar român , ideolog, romancier.
12. Constantin Stamati (bustul instalat în 1957) – Scriitor.
13. Tudor Arghezi (bustul instalat în 1995) – Scriitor, poet, prozator, jurnalist.
14. George Bacovia (bustul instalat în 2001) – Scriitor, poet.
15. Lucian Blaga (bustul instalat în 1992) – Lingvist, traducător, filozof, jurnalist, diplomat, eseist, cadru didactic universitar, poet, scriitor, bibliotecar, dramaturg.
16. George Călinescu (bustul instalat în 1997) – Istoric, scriitor, jurnalist, istoric literar, critic literar, biograf, dramaturg, profesor de liceu, bibliotecar.
17. George Coșbuc (bustul instalat în 1996) – Lingvist, poet, traducător, profesor, jurnalist, scriitor, critic, literar, jurist.
18. Mircea Eliade (bustul instalat în 1997) – Istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar.
19. Octavian Goga (bustul instalat în 2000) – Politician, poet, dramaturg, jurnalist, traducător, scriitor.
20. Nicolae Iorga (bustul instalat în 1990) – Politician, lingvist, geopolitolog, poet, scriitor istoric al Europei de Est, istoric, filozof, istoric literar, dramaturg critic, literar, jurnalist, orientalist, biograf, scriitor de literatură pentru copii, filolog, clasicist, traducător, cadru didactic universitar.
21. Alexei Mateevici (bustul instalat în 1990) – Poet, educator, militar, traducător, preot ortodox.
22. Adrian Păunescu (bustul instalat în 2011) – Scriitor, publicist, politician.
23. Liviu Rebreanu (bustul instalat în 2009, restaurat) – Scriitor, jurnalist, dramaturg, traducător, Teatrul Național „Ion Luca Caragiale.
24. Mihail Sadoveanu (bustul instalat în 1990) – Romancier, nuvelist, ziarist, eseist, traducător, poet, funcționar public, activist, politician.
25. Nichita Stănescu (bustul instalat în 1990) – Poet, eseist.
26. Constantin Stere (bustul instalat în 1991) – Jurnalist, filozof, critic literar, politician, avocat, jurist, scriitor.
27. Grigore Vieru (bustul instalat în 2010) – Poet, publicist, scriitor.
28. Mihail Kogălniceanu (bustul instalat în 1990)- Avocat, istoric, publicist, diplomat, critic literar, politician.
29. Ion Luca Caragiale (bustul instalat în …) – Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist.
30. Dumitru Matcovschi (bustul instalat în …) – Poet, prozator, academician, publicist, dramaturg.

Monumentul lui Ion si Doina Aldea-Teodorovici

Monumentul “Recviemul Dragostei” sau, cum e mai numit de localnici – “Două inimi gemene”. E situat la intrarea centrală în parcul “Valea Morilor”, vizavi de Universitatea de Stat din Republica Moldova.  A fost inaugurat în anul 1999, la aniversarea a 7 ani de trecere în nemurire al renumitului  cuplu de muzicanți, cântăreți, compozitori și patrioți ai națiunii.  Sculptor –  Iurie Canașin.

Kilometrul Zero

O plăcuță cu Kilometru Zero a fost instalată în noiembrie 2012, în centrul capitalei, în fața Oficiului Central Poștal. Este o versiune stilizată a rozei vânturilor, reprezentând distanțele față de alte capitale ale lumii de la Chișinău. Km Zero are o semnificație istorică, socială și una turistică pentru vizitatorii capitalei noastre. Indicatorul  a fost confecționat din bronz și marmură. Pe plăcuță sunt scrise denumirile mai multor capitale și distanța până la ele.  Arhitect – Victor Vieru.

Pomul Vieții

Fiecare țară are anumite simboluri neoficiale,  care o reprezintă, cum ar fi Turnul Eiffel – simbolul Franței, kimono-ul –  Japonia, saboții de lemn reprezintă Olanda, kiltul este scoțian, Italia e pizza, Grecia este caracterizată prin măslin și zeități.

Simbolurile  Moldovei sunt renumita cămașa cu altiță, trandafirul, barza si, desigur, Pomul Vieții. Își trage rădăcinile acest simbol tocmai de la geto-daci. Ei îl foloseau, pictându-l în mod special  pe armele sale, pe coifuri și scuturi. Avea  un simbolism aparte – îi proteja de pericole și le dădea simțimântul de legătură directă cu divinitatea supremă.

Deși suntem prioritar o țară ortodoxă, pomul vieții este și acum prezent în viața cotidiană a poporului. Acest simbol se folosește des în timpul ritualurilor funerare.

Cum au luat naștere brandul și logo-ul?

Pe 20 noiembrie 2014, la Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, Agenția Turismului din Republica Moldova a prezentat un nou brand al sectorului turistic al țării.
Așa-numitul „Copac al vieții”, cum l-au numit inițial autorii, este un pom stilizat cu inițialele „M” la bază și un trandafir simbolic în vârf. De asemenea, a fost prezentat și sloganul turistic care însoțește logo-ul –„Discover the routes of life” („Descoperă rutele vieții”), care, potrivit creatorilor proiectului, încurajează turiștii să urmeze calea noilor descoperiri prin ospitalitate, istorie, vin, gastronomie și tradițiile moldovenești.
Pomul vieții, potrivit creatorilor, este un simbol complex al culturii naționale și a fost ales pentru a reprezenta valorile și specificul turismului din Moldova. Astfel, fiecare capăt al ramurilor reprezintă un simbol specific. Litera M reprezintă solul fertil al Moldovei, inima reprezintă ospitalitatea, paharul reprezintă cultura și tradițiile viticole, iar crucea este un simbol al culturii religioase. Liniile verticale reprezintă drumurile țării ce urmează a fi descoperite. Ramurile sale reprezintă dezvoltarea firească a brandului turistic național „Pomul Vieții”, ale cărui elemente reflectă importanța turismului și vinificației, completate de simbolurile celorlalte 5 sectoare strategice ale economiei naționale: industria ușoară, tehnologia informației, industria auto și electronică, infrastructura și energia.

Este interesant faptul că brandul turistic a devenit repede brand național , care reprezintă țara la toate expozițiile și evenimentele internaționale.

Monumentul lui Guguță

Pe 15 mai 2021, în capitală, a fost inaugurat un nou scuar. Acesta este amplasat în sectorul Râșcani, pe strada Kiev, și se numește Scuarul Guguță. Acolo a fost instalat și un monument al celebrului personaj inventat de scriitorul Spiridon Vangheli.

Spațiul verde numește „Guguță”, iar punctul de atracție al zonei este monumentul personajului. Lucrarea este din bronz, are înălțimea de 1,5 metri și a fost realizată de sculptorul Veaceslav Jiglițchi.

Scriitorul Spridon Vangheli, supranumit și „tata lui Guguță” a decedat la vârsta de 92 de ani pe 21 iunie 2024. A fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. Ziua de 24 iunie 2024 a fost desemnată zi de doliu pentru întreaga țară.

Monumentul „Miorița”

Monumentul, dedicat baladei „Miorița” a fost instalat în Chișinău la începutul lunii martie 2022, autor – Veaceslav Jiglițchi.

Pentru moldoveni, „Miorița” este o amintire istorică. Deși intriga baladei populare moldovenești este departe de a fi eroică, dimpotrivă – eroul baladei crede în ireversibilitatea destinului, împotriva căruia nu merită să lupți, ci să-l accepți așa cum este… Miorița îl avertizează pe tânărul cioban că alți doi ciobani complotează să-l ucidă din invidie. Anticipându-și soarta, ciobanul se îndreaptă spre oița sa preferată și îi împărtășește acesteia ultimele sale dorințe… Simbolurile din „Miorița” își au originea în ritualuri și credințe străvechi. Istoricii consideră că balada datează din secolele XII-XIII și este una dintre cele mai vechi surse în care apare pentru prima dată naționalitatea „moldovenească”.

Scriitorul Alecu Russo a auzit-o la lăutari în 1846 și a consemnat versiunea sa despre „Miorița”, care a fost publicată ulterior de un alt scriitor, Vasile Alecsandri. Câțiva ani mai târziu, Alecsandri a făcut cunoștință cu o altă versiune a baladei, a modificat textul original și a publicat „Miorița” renovată în două colecții de poezie populară.

„Miorița” a fost tradusă de multe ori în limbi străine. Ca orice capodoperă folclorică, este foarte greu de tradus într-o formă poetică…

Miorița (baladă populară)

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câini mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi оile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele – mii,
Şi stele – făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Pana corbului;
Оchişorii lui,
Mura câmpului? ”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-о gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
С-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele – mii,
Şi stele – făclii!..

Monumentul lui Vasile Alecsandri

Monumentul este amplasat în faţa Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din orașul Chișinău. A fost inaugurat în anul 1997, în memoria lui Vasile Alecsandri – poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, și membru fondator al Academiei Române.  Sculptor – Ion Zderciuc.

Pictură murală „Peretele Gloriei”

„Peretele Gloriei” este denumirea picturii murale, care a fost realizată timp de 2 săptămâni de către trei artiști plastici, la inițiativa pictorului Radu Dumbravă. Regele dacilor, Decebal, a fost pictat pe peretele unei uzine de pompe, situată pe bulevardul Decebal 3. A fost nevoie de 60 litri de vopsea pentru a săvârși lucrarea. Pictura a fost realizată în anul 2017, luna august.

Complexul memorial ”Cimitirul Eroilor”

Complexul memorial Cimitirul Eroilor, cunoscut în diferite epoci ca Cimitirul Eroilor, Cimitirul de Onoare sau Cimitirul militar românesc, este un monument istoric amplasat pe bd. Decebal 17 în Chișinău. Aici au fost înmormântați soldați de diferite etnii participanți ai celor două războaie mondiale.

Cimitirul a apărut în 1918, la sfârșitul primului război mondial. Acolo erau înmormântați soldații căzuți pe câmpul de luptă, iar în anii următori și veteranii războiului. Soldații înmormântați erau de diferite naționalități: români, ruși, cehi, polonezi, francezi, austrieci, maghiari etc. În perioada interbelică, pe teritoriul cimitirului a fost ridicată o capelă în memoria legiunii cehe. Cimitirul purta denumirea „cimitirul eroilor” până la intrarea Basarabiei în URSS, când a fost redenumit în Krasnodonskii. În anii 1927–1938, cimitirul a fost amenajat de către Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor. În acest loc au fost înmormântați și ostașii căzuți în cel de-al doilea război mondial în luptele din vara anului 1941. De asemenea, unele surse menționează că un număr neidentificat de prizonieri de război, originari din Germania, Austria, Italia și alte țări, au fost înmormântați în același cimitir.

La acel moment, cimitirul avea o suprafață de 2,4 ha. Accesul în cimitir se făcea printr-o intrare monumentală, compusă dintr-o scară de șase metri lățime cu 50 de trepte și un portal arhitectonic la bază constituit din doi piloni din beton armat, înalți de 10 metri, purtând fiecare câte un vultur cu aripile desfăcute. Coloanele dominau o piață vastă semicerculară, înconjurată de ziduri și ornamente. De forma unui poligon neregulat, cimitirul avea în centru o capelă veche în stil bizantin, în jurul căreia au fost amenajate șase parcele de morminte. Scările erau unite cu capela printr-o alee..

După 1944, capela a fost distrusă, iar terenul cimitirului a fost nivelat cu buldozerul. În timpul acestui proces, au fost deshumate neintenționat mai multe morminte, scoțând la suprafață oseminte și diferite obiecte personale (ceasuri de mână, cutii de țigări, pumnale etc.).  În 1959 a fost demolat ce a mai rămas din cimitir, cu excepția coloanelor de la intrare, pentru ca în 1961  să fie ridicat Institutul de Pulmonologie și Ftiziatrie „Chiril Draganiuc”. Fundamentul capelei a fost păstrat și în acel loc a fost amenajată o terasă pentru odihna bolnavilor.  La începutul anilor 1990, când spitalul nu mai funcționa, pe fundamentul fostei capele a fost instalată o cruce de lemn cu inscripția „Glorie eroilor Armatei Române”, inițiativă a politicianului Gheorghe Ghimpu.  Spitalul a fost demolat la sfârșitul anului 2007. la scurt timp după ce a ajuns în proprietate privată.

În Cimitirul de Onoare din Chișinău au fost înhumați 1645 de ostași, printre care 431 români (66 în morminte, 365 la criptă), 234 ruși (27 în morminte, 207 la criptă), 29 austrieci, 39 cehi, 35 francezi și 6 polonezi căzuți în Primul Război Mondial, cât și 96 militari români căzuți în al doilea război mondial. În jurul capelei erau amenajate șase parcele cu 136 de morminte în care au fost înhumați 202 eroi și două cripte cu 572 de eroi români și ruși neidentificați. 

În 2013, Asociația republicană a participanților la războaie (ARPR) a declarat că a reușit să identifice circa 200 de morminte din cele peste 3000 care au existat la sfârșitul anilor 1940 în complexul memorial. Este vorba de 89 morminte românești rămase intacte din timpul celui de-al doilea război mondial, mormântul militarului italian Alciro Deviani (decedat în octombrie 1941) și 36 de morminte ale soldaților sovietici care au murit în infirmeriile din Chișinău. Printre cei înhumați în cimitir se numără și două surori de caritate. Alte cinci morminte identificate aparțin militarilor cehoslovaci din cei 29 care și-au pierdut viața la Chișinău după retragerea legiunilor cehoslovace din Rusia bolșevică. De asemenea, 30 de morminte au fost atribuite unor ofițeri francezi care au decedat în sudul Basarabiei în timpul celui de-al doilea război mondial. Conform ARPR, la „Cimitirul Eroilor” ar fi înmormântați prizonieri germani și maghiari care au făcut parte din detașamentele de construcții ale NKVD în timpul reconstrucției capitalei după război. Actualmente, se organizează regulat acțiuni de salubrizare a teritoriului și slujbe de pomenire a celor înmormântați.

În prezent este în proces de reabilitare.

Locomotiva cu abur

Locomotiva cu aburi din Gara Feroviară Chișinău atrage întotdeauna ochii și curiozitatea  turiștilor. Pe ea se află o plăcuță comemorativă pe care se poate citi următorul text:

„Construită de uzina  Czegelski (în numele lui Iosif Stalin) în 1950. Număr de fabrică 1469.

Inscripția de pe partea laterală a locomotivei: „A funcționat în traficul de marfă și la împingerea trenurilor pe tronsonul Ungheni-Chișinău-Ungheni până în 1968”.

Marcajele de pe rezervoare indică anul de construcție a locomotivei – 1950, orașul Poznan.

Primele vagoane de cale ferată cu marca Czegelski au fost produse în 1921. Iar în 1926 a început producția de locomotive cu abur. Până în anul 1958 fabricile Czegelski au fabricat circa 2627 de locomotive cu abur. Dacă vorbim despre vagoane, în toată această perioadă au fost produse 7500 de vagoane, care puteau rezista la temperaturi de până la minus 50 de grade.

Această uzină produce și astăzi vagoane și locomotive de înaltă calitate.

Ce s-a întâmplat pe 28 iunie 1956 în Poznan?

În această zi, muncitorii fabricii au ieșit în stradă pentru a protesta față de condițiile de muncă și de salarizare. Acest eveniment a fost numit Iunie de la Poznań sau Protestele de la Poznań din 1956 (în poloneză: Poznański Czerwca 1956, cunoscută și sub numele de Revolta de la Poznań din 1956), și a fost prima grevă generală din istoria Republicii Populare Poloneze.

Mii de oameni s-a adunat în centrul orașului, în apropierea clădirii poliției secrete a Ministerului Securității Publice. La început, evenimentul a fost ordonat, dar apoi evenimentele au scăpat de sub control și au izbucnit revolte în centrul orașului, provocate de ciocnirile dintre forțele de securitate și demonstranți. Muncitorii au distrus clădirea comitetului orășenesc al PORP și au luat cu asalt închisoarea, eliberând deținuții politici.

Potrivit diferitelor rapoarte, între 57 și 74 de persoane au fost ucise în conflict, iar aproximativ 500 au fost rănite (inclusiv personalul militar).

Inițial, 323 de persoane au fost arestate, iar 154 au fost judecate.  37 de deținuți au apărut în sala de judecată, majoritatea pentru acuzații penale. În cele din urmă, doi au fost eliberați, patru au primit pedepse cu suspendare, 23 de persoane au fost condamnate la pedepse cu închisoarea cuprinse între doi și șase ani, dar toți, cu excepția celor responsabili de uciderea polițistului, au fost curând eliberați.

La 21 iunie 2006, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a evenimentelor, Seimul Poloniei  a declarat ziua de 28 iunie zi de sărbătoare națională  în Polonia sub titlul „Ziua de comemorare a evenimentelor din iunie 1956 de la Poznan”.

Pentru a comemora aceste evenimente, în 2016, a fost creată o pictură murală, care reflectă istoria uzinei cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a evenimentelor.

Monumentul lui Hristo Botev

Hristo Botev Petkov (1848 – 1876) a fost un poet, publicist și revoluționar bulgar de excepție, eroul național al Bulgariei.

S-a născut la 6 ianuarie 1848 (25 decembrie 1847 ) în satul Kalofera, care la acea vreme, ca și restul Bulgariei, făcea parte din Imperiul Otoman, într-o familie săracă a unui învățător, traducător și educator, Botev Petkov (Botyo Petkov), în ziua de Crăciun și a primit numele Hristo. În secolul al XIX-lea, numele de familie bulgărești se formau din numele tatălui și, conform normelor lingvistice ale vremii, numele de familie Hristo suna ca „Botev” și se scria – „Botjov” (varianta – „Botjov”), scriitorul își semna lucrările – „Botjov”, conform normelor moderne, numele de familie se scrie și se pronunță – „Botev”.

În cei 29 de ani de viață n-a reușit să lase în urmă o moștenire literară mbogată (s-au păstrat vreo 20 de poeme în versuri), dar s-a remarcat prin faptul că a dat un exemplu de întruchipare concentrată a ideii revoluționare în formă artistică. Poeziile sale, precum și viața sa, se caracterizează prin fuziunea armonioasă a talentului pentru munca revoluționară cu talentul pentru creație artistică. Din acest motiv, numărul mic de poeme ale lui Botev, care au supraviețuit, au avut o  influență importantă asupra dezvoltării literaturii bulgare. Poeziile sale s-au bucurat de o mare popularitate în rândul țărănimii: ele exprimau sentimentele revoluționare ale acesteia.

În timpul scurtei sale vieți, a luptat pentru eliberarea Bulgariei de sub jugul turcesc. A vizitat Chișinăul de mai multe ori, după cum o dovedește și o placă comemorativă la intersecția străzilor Pușkin și Mitropolit Varlaam, pe clădirea fostului Hotel „Victoria”.

Monumentul marelui poet a fost ridicat la Chișinău în anul 1977, cu ocazia celei de-a 100-a aniversări a eliberării Bulgariei de sub jugul turcesc. Arhitectul este G. Solominov.  Reabilitarea monumentului a fost realizată în 2023  și, la 31 octombrie al aceluiași an, a fost redeschis. Cuvintele poetului „Тоз, който падне в бои за свобода, той не умира”/ „Cel care a căzut în luptă pentru libertate, nu moare”  – sunt gravate pe monument…

Bustul lui M.Orlov

Mihail Orlov (1788 – 1842). Decembrist, general-maior al armatei ruse. Din 1820 – comandant al Diviziei 16 Infanterie, aflată pe teritoriul Basarabiei. Unul dintre organizatorii lojei masonice „Ovidiu-25”. A condus organizația decembristă din Chișinău. Bustul este instalat pe strada B.P. Hașdeu, în fața editurii „Litera”. Autori – sculptorul Y. Kanashin, arhitectul F. Naumov, 1975.

Bustul mareșalului Jozef Pilsudski

Un bust în memoria mareşalului Józef Piłsudski a fost  instalat  pe 20 noiembrie 2014 la intersecţia străzilor Mitropolit Petru Movilă şi 31 August 1989, aproximativ în zona unde în anii interbelici era amplasat Consulatul Republicii Polone la Chişinău.

Jozef Pilsudski (1867-1935) a fost un revoluţionar şi om de stat polonez, primul şef de stat (1918-1922) al Poloniei renăscute şi fondatorul forţelor armate poloneze. Aflându-se în funcţia de prim-ministru al Poloniei, Józef Piłsudski a luptat pentru consolidarea independenţei ţării sale în alianţe cu puterile occidentale – în special cu Franţa şi Anglia – dar şi cu vecinii prieteni, România şi Ungaria. În perioada interbelică el a efectuat câteva vizite oficiale în România, în cadrul lor vizitând şi Basarabia.

În aprilie 1932 mareşalul J. Piłsudski a vizitat Chişinăul, unde s-a aflat timp de patru zile, pentru a-şi demonstra ataşamentul deplin faţă de aliatul său şi respingerea de către Polonia a pretenţiilor teritoriale referitor la Basarabia înaintate de către sovietici. Monumentul îl va comemora  pe mareşalul Jozef Pilsudski, vizita pe care acesta a efectuat-o la Chişinău în perioada interbelică, şi va constitui un semn al relaţiei de prietenie dintre Republica Polonă şi Republica Moldova.

Bustul ilustrului om politic polonez a fost realizat de sculptorul moldovean Veaceslav Jiglițchi.

Monumentul lui Adam Mickiewicz

Monumentul marelui scriitor polonez, Adam Mickiewicz, a fost dezvelit pe 28 aprilie 2021, la biblioteca din Chișinău, care îi poartă numele. Statuia a fost sculptată de cunoscutul artist Veaceslav Jiglițchi, cu sprijinul Ambasadei Republicii Polone la Chișinău, al Ministerului polonez de Externe și al antreprenorilor polonezi din Republica Moldova.

Personalitatea lui Adam Mickiewicz, considerat unul dintre cei mai buni poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea, reprezintă o valoare colosală pentru identitatea poloneză din Chișinău și republică.

Monumentul lui Papa Ioan Paul al II-lea

În faţa Catedralei Romano-Catolice „Providenţa Divină” din capitală, a fost dezvelit pe 21 august 2016, monumentul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea (a.n. 1920 – a.m. 2005). Ceremonia a fost organizată de către Ambasada Republicii Polone la Chişinău şi Episcopia Romano-Catolică.

Monumentul îl înfăţişează pe Papa Ioan Paul al II-lea aşezat pe o bancă. Sculptorul Veaceslav Jigliţchi  a executat lucrarea în doar două luni.

Papa Ioan Paul al II-lea, născut în Polonia, este primul papă de altă origine decât cea italiană şi s-a aflat în fruntea Bisericii Catolice din octombrie 1978 şi până la moartea sa, în aprilie 2005.

Bustul lui Emil Loteanu

Este primul bust,  inaugurat în memoria regizorului Emil Loteanu în anul 2011 pe  Aleea Cineaștilor. Se află alături de cinematograful “Patria”. În prezent cinematograful poartă numele regizorului, autor al multor  filme nemuritoare…  Autor – sculptorul Andrei Rizescu.

Sculptura triplă ”Echipajul”

În sala de așteptare a Aeroportului Internațional Chișinău găsim o sculptură frumoasă, pe nume „Echipajul”. A fost realizată în anul 2018 de sculptorul Veaceslav Jiglițchi, cetățean de onoare al capitalei.
Triptihul reprezintă pilotul și două stewardese – cele mai importante persoane în asigurarea confortului și siguranței pasagerilor în timpul zborului.

Micul prinț a lui Antoine de Saint-Exupery

Este cel mai mic monument din Republica Moldova, de doar 11 cm înălțime, care a fost turnat în bronz și așezat pe „planeta B-612” în anul 2018 – pe sfera num.23 de pe gardul din parcul “Valea Morilor”. Ideea aparține locuitorului capitalei, Igor Udușlivîi, care și a realizat-o.

Statuile îndrăgostiților pe strada pietonală

Un monument dublu, poate cel mai romantic din Chișinău, a fost instalat pe strada pietonală Eugen Doga pe 14 octombrie 2017, de Hramul Orașului. Autor – sculptor Pavel Obreja.
Tot pe strada pietonală se află expoziția cu vânzare a obiectelor de artizanat, realizate de meșteri populari din țară.

Monumentul tinerilor skateri

La jumătatea lunii decembrie 2017, în Parcul Valea Morilor din сapitală a apărut o nouă sculptură urbană care înfățișează tineri skateri cu un câine. Autorul acestei compoziții este sculptorul Petru Glavan.

Monumentul, precum și cel instalat pe strada pietonală Eugen Doga, care înfățișează o pereche de îndrăgostiți, fac parte din proiectul „Sculpturi care privesc în ochi”.

Compoziția este formată din patru elemente: un băiat, o fată, un câine și un skateboard. Fata învață să meargă pe skateboard, iar băiatul o ajută să facă acest lucru. El o susține de mână pentru ca ea să nu cadă, iar între ei se află câinele.

Interesant este faptul că câinele a fost realizat de un alt sculptor – Vasile Sitar „după chipul” teckel-ului (câine -șoricar) a fostului ambasador al Poloniei în Moldova, dl Artur Michalski.  Așa a fost  imortalizat câinele în sculptură:).

Memorialul Victimelor Fascismului

Acest monument trist, ca o așchie dureroasă a amintirolor, păstrată în timpuri, este lucrarea renumitului artist plastic, sculptor Aurel David. Amplasat în 1991, rămâne a fi o dovadă că ”nimeni nu se uită, nimic nu se uită”…

Este amplasat în sectorul Râșcani („Poșta Veche”) ai capitalei, pe locul de execuție în masă a moldovenilor, evreilor, romilor, rușilor în anii celui de-al II-lea Război Mondial.

Manuc Bey – prinț armean

Istoricii au constatat că unul din actorii mai puțin developați ai evenimentelor legate de Războiul ruso-turc din 1806-1812, implicați în acțiunile politico-diplomatice, care au făcut trafic de influență asupra negocierilor ruso-otomane a fost influentul și bogatul Manuc (Emanuel) Mirzaianț (existând diferite variante ortografice ale numelui său: Mirzaian, Mârzaian, Manuc bey ș.a.), de origine armeană, cunoscut în epocă cu numele de Manuc Bey.

Manuc Bey (fiul lui Mardiros Mirzaian și al Mamilei Hamum Oglu: 1769–1817), începându-și cariera ca un negustor de la sud de Dunăre, a sfârșit fiind cavaler al Ordinului „Sfântul Vladimir” (gradul III), consilier de stat al Rusiei (echivalând cu gradul de general), informator al diplomației ruse, bancher și latifundiar cu ambițioase planuri economice în Basarabia și nu doar… Pentru activitatea sa în Țara Românească i s-a acordat rangul de serdar (1802) și paharnic (1803).

Pentru serviciile aduse Imperiului Otoman, în 1807 i s-a acordat rangul de mare dragoman al Porții (pentru prima oară această funcție s-a încredințat unui nefanariot), în 1808 – titlul de bei (principe) al Moldovei, care s-a dovedit a fi, de facto, unul onorific (nu a deținut vreo domnie în Principate). Ulterior, titlul de „bei” adică cel de „prinț” nu i-a fost confirmat în Rusia. Doar urmașii lui Manuc Bei din Basarabia s-au „înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenți/descendente de viță aristocratică.

Negustorul, zaraful și diplomatul poliglot (cunoștea vreo 12  limbi) Manuc Bey a beneficiat de o bogată bibliografie istorico-literară din care se vede lesne că a exercitat, de cele mai dese ori din umbră, acțiuni politico-economice cu un impact asupra evenimentelor derulate în Principatele Române, Rusia și Imperiul Otoman. Totodată, rămân încă destule aspecte mai puțin cercetate și multe documente neexplorate, care ar reîntregi cunoașterea acestei figuri complexe și controversate.  Activitatea diplomatică a vestitului Manuc Bey este legată, în primul rând,   de semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, în contextul traficului de influență, după care o parte a teritoriului moldav este anexat de către Imperiul Rus și pentru mai mult de 100 de ani va purta numele de Basarabia.

Manuc Bey și-a jucat activ rolul său de intermediar în cadrul negocierilor secrete de pace între autoritățile ruse și cele otomane, fiind un agent util al Rusiei, care-și promova interesele geopolitice, utilizând și traficul de influență. Reamintim că, pentru serviciile acordate coroanei ruse și la cererile sale repetate din anii 1805-1806, chiar înaintea declanșării războiului cu turcii, i se eliberase, la 22 mai 1806, pașaportul de supus al Imperiului Rus. Iar din acest punct de vedere era și „firesc” pentru un nou parvenit cetățean al Rusiei, care conta pe sprijinul ei politic și susținerea materială, să colaboreze prin toate mijloacele cu statul protector, inclusiv prin cele ale serviciilor de inteligență ale epocii. Din multitudinea activităților sale politice și economice, mai mult sau mai puțin edificatoare, pentru noi el a rămas, până la urmă, omul care a zidit celebrul han din București ce-i poartă și astăzi numele – acolo unde s-a semnat Pacea de la 1812 și al cărei protagonist secret (din culise) a fost, la anumite etape ale negocierilor diplomatice.

La 18 octombrie 1812 Manuc Bey pleacă, împreună cu Galib Efendi, din București, fiind invitat de aianul (guvernatorul) Rusciukului. Iar deja în decembrie se întoarce în capitala Țării Românești, unde a fost avertizat de pericolul care-i paște viața, fapt ce-l face să se refugieze, în aprilie 1813, la Sibiu. În iunie 1813 familia lui Manuc Bey se reunește la Brașov. După refugiul său din Transilvania merge la Viena, unde, la 3 octombrie 1814, are loc audiența sa cu împăratul Alexandru I, care-i atribuie titlul de consilier de stat titular („действительный статский советник”).

În aprilie 1815 ministrul de externe rus informase administrația de la Chișinău că Alexandru I i-a permis lui Manuc Bey, „cunoscut prin loialitatea sa Rusiei”, să se stabilească cu traiul în Basarabia. El se instalează cu familia la moșia sa din satul Hâncești, unde peste puțin timp moare subit, la 20 iunie 1817. Legenda povestește că, cică, a căzut de pe cal, deorece i-a fost tăiate curelele de la șa.  Gurele rele ziceau că astfel a fost pedepsit de otomani pentru trădare.

Legendarul fruntaș armean a fost înmormântat în pridvorul bisericii armenești din centrul vechi al Chișinăului.

Complexul Memorial “Eternitate”

A fost ridicat la 9 mai 1975, la aniversarea a 30 de ani de la victoria sovietică în cel de-al II Război Mondial.
Autori – sculptorii A. Maiko și I. Poniatowski, architect A. Minaev. În perioada sovietică complexul a fost cunoscut sub numele de “Memorialul Victoriei”. Sub piramida de 25 m înălțime, formată din 5 baionete, în cinstea celor 5 ani de război, arde o flacără vesnică a memoriei.

Complexul Memorial „Feciorilor patriei – memorie veșnică”

Ideea de a ridica un monument în cinstea celor 12500 de ostași care și-au făcut “datoria internațională” și a celor 301 care au căzut în războiul din Afganistan,  a apărut în anul 2002. Locul pentru monument a fost ales și acceptat în sectorul Râșcani al capitalei.
Autorii proiectului au fost arhitectul Vasili Eremciuc şi sculptorul Boris Dubrovin.

Monumentul în memoria victimelor deportărilor regimului comunist sau “Trenul Durerii”

Monument ridicat în cinstea celor „ridicați” din țară în timpul celor trei valuri de deportări în masă din Moldova: în iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951 (total au fost deportati circa 58.000 de oameni). A fost inaugurat pe 23 august 2013 pe Aleea Gării. Acesta a fost realizat de sculptorul Iurie Platon. Sculptura în bronz are o înălțime de 3 metri și 12 metri lungime.

Cișmeaua General Georgescu P. Ion

De ziua Armatei Române, marcată anual pe 25 octombrie, la Chișinău a fost reinaugurat și sfințit monumentul „Cișmeaua General Georgescu P. Ion”, situat în parcul Valea Morilor.

Monumentul Victimelor Ghetoului din Chișinău

A fost inaugurat pe 22 aprilie 1993. Autorii – arhitectul S. Şoihet și sculptorul N. Epelbaum.
Ghetoul din Chişinău a fost creat la 25 iulie 1941 din ordinul guvernatorului militar al Basarabiei, generalul Constantin Voiculescu. La data de 11 august în ghetou se aflau 10578 persoane, ulterior numărul a crescut până la 11525 odată cu venirea evreilor din localităţile apropiate. Conform recensământului autorităţilor în anul 1942 în Chişinău au rămas doar 100 evrei, din care 99 – în ghetou. Doar 6 evrei au supravieţuit până la intrarea armatei sovietice în Chişinău în vara anului 1944.

Obeliscul Șipka

Complexul memorial a fost ridicat în cinstea detaşamentelor de voluntari bulgari, formate în Chișinău în ajunul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.
Complexul constă din obelisc, paraclis și scuar. Paraclisul a fost construit în anul 1882 pe locul unde la 12 (25) aprilie 1877 a avut loc parada trupelor ruse şi voluntarilor bulgari (renumita “Skakovoie Pole” (teren de curse pentru cai).
Obeliscul a fost deschis în anul 1966. Invitat de onoare la deschiderea monumentului a fost primul cosmonaut al lumii Iuri Gagarin.

Monumentul Naiului

În una dintre curțile sectorului Râscani s-a ascuns un monument mai vechi. Se presupune că a fost ridicat prin 1960-1964,  și este dedicat celui mai renumit instrument muzical național – Naiul.

Nume general: Nai

Nume local: Fluierar, Fluieraş, Fluierici, Fluierător, Moscal, Muscal, Şuieriţă

Definiţie scurtă: Naiul este un instrument tradiţional de suflat de lemn cu ambuşură terminală  din familia fluierelor.

Circulaţie: Naiul este unul din cele mai vechi instrumente muzicale din lume şi unul din cele mai perfecte instrumente arhaice. Originea naiului se pierde în vremurile demult apuse. Până în prezent nu a putut fi stabilit nici inventatorul, şi nici zona de provenienţă a naiului. Ca şi în cazul altor instrumente muzicale tradiţionale, poligeneza este valabilă şi pentru acest aerofon. Conform unor surse, naiul ar avea o vechime de circa şase mii de ani. În urmă cu 6000 de ani, sunetele muzicale au fost definite ordonat în această legătura de bete-tuburi de trestie, care era naiul primordial. Documentele arheologice şi istorice probează prezenţa naiului în toate colţurile lumii. Sub diferite denumiri, naiul este întâlnit în mai multe ţări de pe glob: antara – în Peru şi Bolivia; biwabon – în Japonia; kuviklî, kuviciki sau ţevniţa – în Rusia; lalave, palina, rihe sau tenaho – pe Insulele Solomon; mishi – în Republica Democrată Congo; musikâr – în Turcia; syrinx – în Grecia; skuduciai sau skadutas – în Lituania; zuffolo sau zuffolo pastorale – în Italia etc. În lume, instrumentul a circulat şi circulă deseori cu denumirea de flautul lui Pan, nume încetăţenit datorită legendei care-l prezintă-portretizează pe zeul grecesc Pan cântând la acest instrument, atribuindu-i acestei divinităţi şi rolul de creator al naiului. Filologii explică etimologia denumirii instrumentului în cuvântul de origine persano-arabo-turcă nay sau ney, care ar semnifica, după Curt Sachs, fluier de trestie. Nay mus semnifică în limba persană fluierul lui Pan, iar miskal, musikâr sau musqal exprimă în limbile persană, arabă şi turcă, de asemenea, fluierul lui Pan.

În spaţiul cultural-etnic de la noi, naiul a fost cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri. Mărturiile de natură pictografică din Antichitate, depistate în centrele populate de geto-daci reprezintă scene muzical-coregrafice cu prezenţa divinităţilor mitologice (eroi dansând în sunetele naiului, fauni cu nai, Pan cu timpanon şi nai etc.), toate datând cu mult înaintea erei noastre (începând cu sec.VI  î.e.n.). Imaginile sculpturale şi inscripţiile atestate la Histria, Tomis, Callatis înfăţişează în diferite ipostaze mai mulţi muzicanţi (instrumentişti) cântând din instrumente muzicale, inclusiv din syrinx (nai). Îl găsim înfăţişat pe basorelieful de pe peretele sarcofagului din epoca stăpânirii romane, descoperit în Oltenia. În scrierile istorice şi literare ale poetului roman Ovidiu (sec. I e.n.) se vorbeşte despre prezenţa naiului în practica muzicală a geto-dacilor. Menţiuni cu privire la prezenţa syrinx-ului în susţinerea spectacolului coregrafic atestă în sec. II e.n. la nord de Dunăre scriitorul grec Lucian din Samosata. Relieful zeităţii dionisiace apare pe o placă din marmură cu inscripţie (241 e.n.), descoperită la Tomis, doi corybanţi înarmaţi cu săbii şi scuturi susţin ritmic un dans războinic în prezenţa lui Pan (cu tradiţionalul nai) şi a lui Dionysos. Cu denumirea de ţevniţa naiul este menţionat în lucrarea “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1512-1521). Sub numele de muscal este semnalat naiul în Biblia de la Bucureşti (1688). În Principate popularizarea masivă a naiului a început în secolul al XVIII-lea, el figurând în componenţa tarafurilor lăutăreşti alături de vioară şi cobză. Organologul Tiberiu Alexandru sugerează ipoteza conform căreia, construcţia naiului din ţevi de trestie probează funcţionalitatea primară a acestuia în mediul rustic şi cel bucolic. Următoarea menţiune privind funcţionarea naiului în cultura muzicală tradiţională de la noi vine din anul 1774, când General-feldmareşalul rus Piotr Rumianţev, participant la războiul ruso-turc din anii 1768-1774, inclusiv la luptele de la Larga şi Cahul (1770), se adresează Divanului Moldovei şi Valahiei cu rugămintea de a trimite la palatul imperial din Sankt-Petersburg ansamblul instrumental compus din fraţii-cobzari Ivăniţă şi naistul Stancu. Şi Fr.J. Sulzer în lucrarea sa Istoria Daciei transalpine (1781, Viena, vol. II, p. 417) relatează despre existenţa naiului în tarafurile lăutăreşti din zonele de şes ale Moldovei şi ale Munteniei. Faima naiului ajunge peste hotarele ţării începând cu cea de-a II-a jumătate a sec. al XVIII-lea, iar fostul secretar francez al lui Grigore III Ghica Jean-Louis Carra nota pe la 1777 în Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l ‘etat actuel de ces deux Provinces că naiul („fluierul cu opt găuri”), alături de vioară şi cobză, face aprte din instrumentele ţării. Istoria a păstrat mai multe nume de instrumentişti celebri, care au încântat prin arta lor interpretativă ascultătorii de odinioară în ţară şi peste hotarele ei: Stancu, Năstasă Muscalagiul, Paraschiv Muscalagiul, Mihalachi Roşu – membru al tarafului condus de celebrul Barbu Lăutarul despre care se afirmă că ar fi posedat şi naiul, T. Teodorescu, I. Pădureanu, Angheluş Dinicu, Radu Ciolac ş.a. Sub diferite denumiri naiul este consemnat în mai multe surse scrise apărute în ţară şi de peste hotare: fluierul lui Papageno (în revista germană Allgemeine Musikalsche Zeitung, nr. 46 şi 47, 1821), muscal (în lucrarea lui Dionisie Fotino Istoria generală a Daciei, 1819, trestie  (în notele de călătorie ale ofiţerului rus V. Gorceakov, 1820-23), flautul lui Pan (în lucrarea călătorului englez W. Wilkinson Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie, 1821), nai (în caietul de melodii ale violonistului şi criticului austriac Alfred Henrich Ehrlich Air nationeax roumains, 1850 şi în romanul scriitorului german Wilhelm de Kotzebue Lascar Viorescu, 1851).

În jumătatea a II-a a sec. al XIX-lea arta interpretării la nai este prezentată şi apreciată în străinătate: în Belgia, în Rusia – la Sankt-Petersburg, Moscova, Baku, artiştii-naigii fiind însoţiţi de tarafurile conduse de G. Ochialb, S. Pădureanu. Se crede chiar că sub impresia acestor formaţii compozitorul rus N. Rimski-Korsakov introduce în actul al III-lea al partiturii operei „Mlada” (1893) naiul. Cu toate acestea, tot în această perioadă, naiul este treptat suprimat din componenţa din componenţa tarafurilor. Bunăoară, în formaţiile îndrumate de I. Perja, C. Marin, C. Parno, Gh. Heraru – cele mai reprezentative pentru sf. sec. XIX – înc. sec. XX în Moldova din stânga Prutului – naiul nu este consemnat. Revine gradat din nou în componenţa ansamblurilor instrumentale în a II-a jum. a sec. al XX-lea. În prezent, naiul circulă, mai ales, în mediul nontradiţional ca instrument component în formaţiile de muzică populară, în ansamblurile folclorice.

Pictura murală „Speranța”

Pictura murală cu denumirea „Speranța” a fost executată de pictorul Dmitrii Potapov, în colaborare cu   câțiva studenți de la Universitatea de Stat „Ion Creangă”. „Speranța” a fost pictată pe un bloc cu 14 etaje din sec. Botanica din Chișinău, din preajma stadionului „Zimbru” (bd.Dacia 47/6)

Lucrarea redă imaginea unei eleve care vine de la școală. În drum spre casă fetița se împrietenește cu toți cei din jur: cu natura și păsările, se joacă cu razele soarelui., Dar aspiarțiile sale duc către stele…

Piatra Păcii

În Chișinău, în scuarul Universității de Stat din Moldova, poți găsi o compoziție sculpturală, un pic stranie, care pentru o persoană neinformată rămîne a fi neimportantă. Dar. Aceasta este renumita „Piatra Păcii”, ridicată pentru comemorarea victimelor bombardamentelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Sculptura a fost ridicată în 2018, în contextul aniversării a 25 de ani de la stabilirea relațiilor moldo-japoneze.
E interesant faptul, că „Piatra” este un monolit cu un relief pectoral gravat, reprezentând o femeie , cu chip de zeiță Kanon, rugându-se, dorindu-și sie și tuturor pacea veșnică, precum și cu inscripția „From Hirosima”. Însuși piatra a fdoast adusă din Japonia și face parte din pavajul liniei de cale ferată afectate de bombardamentul atomic asupra orașului japonez Hiroshima la 6 august 1945, ora 8:15.
Astfel de compoziții sculpturale se regăsesc în peste 100 de state. Orașul Chișinău a devenit al 37-lea pe lista cu astfel de sculpturi. Acestea sunt expuse în muzee, parcuri sau alte zone publice, edificate la inițiativa Asociației „Piatra Păcii” din Japonia.

Monumentul lui Taras Șevcenko

Monumentul lui Taras Șevcenko din Chișinău a fost ridicat în 2006 de Peotr Gherman, un sculptor moldovean cu rădăcini ucrainene, și este situat în sectorul Rîșcani, pe strada Miron Costin, în scuarul Gimnaziului Taras Șevcenko.
În diferiți ani, în Moldova monumente în cinstea Marelui Kobzar au fost instalate și în orașele Bălți, Briceni, Tiraspol, Bender, Camenca.
O astfel de onoare pentru poetul ucrainean a fost instituită datorită consolidării națiunii și societății ucrainene în jurul celor mai înalte valori de instituire a unei Ucraine suverane, independente și democratice.
În fiecare an, la 9 martie, de ziua de naștere a marelui poet ucrainean, sunt organizate Zilele Șevcenko – este o sărbătoare care consolidează întregul popor ucrainean, atât în Ucraina, cât și în străinătate. Această tradiție este vie și în Moldova, pentru că în țara noastră ucrainenii sunt a doua națiune ca mărime. Taras Șevcenko, fără îndoială, nu aparține doar poporului ucrainean, deși creativitatea și întreaga sa viață sunt inseparabil legate de acesta; – dar el este o parte a patrimoniului mondial.
Taras Șevcenko (1814 – 1861) și-a ales un destin dificil, plin de încercări. Toată creativitatea sa este impregnată de dragostea arzătoare pentru țara sa natală. Gândurile și cuvântul său înflăcărat reflectau aspirațiile oamenilor muncii pentru o viață mai bună. Este numit un vestitor al unei noi vieți, un profet al poporului, un titan al spiritului, care s-a bucurat pentru soarta poporului său. El a lăsat urmașilor săi un imens testament spiritual.

Marele Kobzar a devenit o  personalitate marcantă nu numai a literaturii ucrainene, ci și a celei mondiale. Marele Kobzar a devenit o mare personalitate nu numai a literaturii ucrainene, ci și a celei mondiale, primind dreptul la nemurire.
Cântecele și gândurile lui Șevcenko sunt apropiate de poezia populară ucraineană. Ele sunt la fel de melodioase, simple și sincere, la fel de profunde în gândire ca și cântecele compuse de popor. Ele sunt imagini vii, în care poți vedea viața însăși, dată fără înfrumusețări și adăugiri …

***********************************************************

Gimnaziul „Taras Șevcenko” din Chișinău este o instituție de învățământ situată în cartierul Rîșcani și este o instituție de învățământ importantă pentru comunitatea ucraineană locală. Școala sprijină activ diversitatea culturală și lingvistică, oferind educație atât în limba ucraineană, cât și în limba română.

Școala organizează o varietate de evenimente culturale menite să păstreze și să promoveze cultura ucraineană în rândul elevilor. În ultimii ani, gimnaziul a devenit un centru important pentru copiii ucraineni refugiați care ajung în Moldova. Ca răspuns la numărul tot mai mare de copii care au nevoie de instruire în limba lor maternă, gimnaziul a deschis clase suplimentare cu instruire în ucraineană și română. Acest lucru le permite copiilor nu numai să își păstreze identitatea națională, ci și să se integreze mai ușor în sistemul educațional moldovenesc.

Statuia lui Grigore Kotovski

Un vestigiu al trecutului sovietic. A fost înălțată în anul 1953. Statuia comunistului Grigore Kotovski, participant la războiul civil din Rusia, a fost realizată de un grup de sculptori și pictori – L. Dubinovschi, K. Kitaika, I. Perșudcev și A. Poseado, și după planurile arhitectului F. Naumov. Un monument contraversat, după multe dispute, a rămas pe locul vechi, în fața hotelui “Cosmos” de pe bulevardul Negruzzi al capitalei.

Piatră comemorativă în cinstea intelectualilor condamnați de către GULAG

Pe 29 iunie 2024, a fost inaugurată o placă în memoria primarilor, preoților, intelectualilor și gospodarilor din Basarabia, condamnați ilegal în GULAG-ul sovietic în 1941. Aceasta a fost amplasată pe o piatră comemorativă din scuarul gării feroviare, în apropierea monumentului dedicat victimelor deportărilor staliniste. Au fost vremuri grele pentru strămoșii noștri, când cei mai culți, învățați și muncitori oameni au fost deportați. Întreaga intelectualitate a poporului nostru a fost dusă. Această amprentă va rămâne mereu în sufletul nostru.